O statuie cât veacul

În 18 septembrie se vor împlini 100 de ani de când în centrul Zalăului a fost amplasat grupul statuar realizat de Fadrusz János, sculptorul care, asemeni lui Constantin Brâncuşi, s-a născut într-o familie de ţărani săraci, dar a avut geniu, a muncit din greu şi a ajuns celebru. Compoziţia cuprinde două figuri, doi oameni uniţi printr-un ideal: libertatea umană. Atât aristocratul Wesselényi cât şi baciul Samson Pop, zis Corela, au trăit la poalele monumentalului Piscui ce străjuieşte Jiboul şi câmpul de bătălie pe care a pierit oastea principelui Rákóczi; primul în cel mai mare castel baroc din această parte de lume, celălalt într-o colibă ciobănească din Rona, satul vecin de dincolo de apa Someşului. Să spunem câteva cuvinte despre fiecare.


SCULPTORUL

Fadrusz János a văzut lumina zilei la Bratislava, în 1858. După ce a terminat şcoala elementară, a absolvit două clase de gimnaziu în Bratislava, apoi părinţii, care nu aveau pământ, l-au înscris ucenic la un lăcătuş. Tânărul i-a uimit pe meşteri cu ciopliturile sale în lemn, iar la examenul de meserie a prezent o poartă forjată de fier cu care a obţinut o medalie de aur. În 1875, ajunge la şcoala de artă din Zayugroc, dar cariera sa a fost definitiv determinată abia după ce a fost încorporat (a fost bună şi armata „chezaro-crăiască” la ceva). În perioada cât şi-a satisfăcut stagiul militar la Praga, l-a cunoscut pe celebrul sculptor ceh Myslbek, care l-a convins să persevereze.

După ce a fost lăsat la vatră, a început să-şi câştige existenţa cu picturi pe porţelan. Începe să realizeze şi sculpturi. Capul lui Ahasverus realizat din ghips a atras atenţia cunoscătorilor. Cu ajutorul unor iubitori de frumos, tânărul a dobândit o bursă şi a studiat în atelierului sculptorului neobaroc Tilgner, iar apoi a devinit elevul sculptorului Hellmer. Pe lângă „temele” de studiu obligatorii, harnicul student a realizat o întreagă serie de portrete: Cesar Scomparini (1886), Naiszidler Károly (1889), doamna lui Ortvay Tivadar (1888) etc. Devine celebru după ce realizează crucifixul care azi se găseşte la Galeria Naţională Maghiară. Prima comandă importantă a constituit-o realizarea statuii împărătesei Maria Tereza de la Bratislava. În 1894 se prezintă la concursul pentru realizarea unei statui ecvestre a regelui Matei Corvin la Cluj şi proiectul său câştigă competiţia. Statuia a fost dezvelită în 1902. În acelaşi an a fost instalată şi statuia lui Wesselényi în centrul oraşului Zalău, iar ulterior tot acolo a realizat şi un monument destinat descălecării căpeteniei ungureşti Tuhutum (vă reamintim că Zalăul este una dintre primele localităţi pomenite în Cronica lui Anonymus).

Fadrusz a mai realizat cele două statui alegorice amplasate în 1893 pe Ministerul Justiţiei de atunci, astăzi muzeu de etnografie; statuia ecvestră a lui Wenckhein Béla (1901); statuia lui Tisza Lajos (1904). Un alt grup statuar cunoscut este cel al lui Toldi cu lupii (1902), aflat în prezent tot la Galeria Naţională Maghiară. A murit la Budapesta, în 1903. Precum se va vedea mai jos, posterioritatea încă n-a ajuns la o concluzie definitivă în ceea ce priveşte valoarea operelor sale. Totuşi, vocile avizate ponderate, demne de încredere, îl remarcă pentru că „a reuşit să se îndepărteze de spiritul epocii, care punea accentul pe aspectele exterioare patetice, false şi să creeze opere ce perpetuează tradiţiile clasice ale sculpturii”.


UN NOBIL CU ADEVĂRAT NOBIL

Tânărul baron Wesselényi Miklós de Hodod a fost una dintre figurile proeminente ale revoluţiei paşoptiste din Ardeal. Ca să nu fiu bănuit de subiectivism, voi cita portretul făcut de George Bariţiu în monografia sa istorică „Părţi alese din istoria Transilvaniei, pe două sute de ani din urmă”: „deştept la minte, însă şi de o tărie fizică robustă, spătos şi vânos, om de aceia pe care românul îi numeşte Sfarmăpietrii, era ţinut de către părintele său ca să se deprindă în toate ramurile gimnastice, umblare la vânat, călărit, luptat în arme, alergat, călătorit zile întregi pedestru şi altele ca acestea...” Deşi nobil şi privilegiat, tânărul Wesselényi a încercat să schimbe statutul social al iobagilor săi, să facă oameni liberi din ţăranii arşi de soare. Când vântul schimbării a început să bată şi revoluţiile europene au secerat ultimele rămăşiţe de feudalism, Wesselényi Miklós, deşi orb şi bolnav, a ţinut să vină în întâmpinarea vremurilor şi, întocmai ca şi Dinicu Golescu în Muntenia, şi-a eliberat pălmaşii şi i-a împroprietărit cu fâşia de pământ pe care o munceau, deşi nu exista nici o lege care să-l oblige să facă aceasta. În 27 martie el îi scria lui Wesselényi Ferenc: „Dragul meu prieten. Îţi trimit acea declaraţie care ieri a fost citită şi explicată ţăranilor mei. Românilor le-a citit-o protopopul din Popteleac tradusă în româneşte. Oamenii au primit-o cu mare simpatie. Sper că şi efectul va fi favorabil...” (scrisoare e publicată în întregime în vol.: Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, vol.I, 2 martie-12 aprilie 1848, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1977, p. 148)

Nu a fost o hotărâre oportunistă, cum încearcă unii să acrediteze ideea. Toată viaţa lui Wesselényi a fost consacrată emancipării iobagilor. Pentru aceasta a susţinut şcoala din localitate, a creat prima grădiniţă din ţară, a organizat prima şcoală agricolă, unde i-a învăţat pe tineri cum să se gospodărească. Vocilor care mârâie că a făcut toate acestea doar ca să maghiarizeze populaţia românească le reamintesc că tinerii care se înscriau în şcoala agricolă din Jibou trebuiau să cunoască limba română ÎN MOD OBLIGATORIU. Wesselényi a fost primul cetăţean european din acest colţ de lume, pionierul dezvoltării industriale a unei zone în care numai Nicolae Ceauşescu a mai făcut câte ceva (dar prost gândit), intelectualul care a combătut prejudecăţile unei societăţi anchilozate în apărarea privilegiilor pe care le deţineau o mână de oameni. Pentru toate acestea, merita o statuie şi ne bucurăm că Zalăul i-a dedicat-o amintirii sale.


BACIUL SAMSON POP DIN RONA

Ciobanul care se apropie respectuos, însă nu servil, de seniorul cocoţat pe un ţanc de stâncă, a fost modelat de Fadrusz după chipul unui cioban din Rona, în vârstă de 80 de ani, pe nume Samson Pop. Folclorul local a interpretat astfel compoziţia: „Da' unde ţi-s oile, bade?” „Iaca or plecat să-şi coate un măgar”. O variantă din 1988, care încă mai circula după Revoluţie, prezenta „poanta” într-o variantă radical schimbată. „Da' unde ţi-s oile tale, tovarăşe cioban?” „Iacă au trecut cu măgar cu tot în Ungaria”. Apoi, ca nimeni să nu mai repete păţania, Ceauşescu s-a apucat să întindă sârma ghimpată de-a lungul întregii graniţe de vest.

Octavian Goga cunoştea foarte bine dedesubturile ridicării statuii, probabil de la prietenul său, poetul Ady Endre, care fusese elev la colegiul Wesselényi din Zalău (actualul Colegiu Silvania). În mod interesant, „poetul pătimirii noastre” n-a ştiut să se identifice cu ţăranul mândru, a cărui înţelepciune şi cunoaştere adâncă îi brăzdează chipul în ridurile turnate în bronz. Într-unul dintre articolele sale din timpul războiului (1916), Octavian Goga îl acuza şi declara că nu şi-ar fi schimbat conştiinţa cu dânsul, văzând într-însul ditamai trădătorul de neam. Dar lui Goga nu i-au plăcut nici Iuliu Maniu, nici Alexandru Vaida-Voevod, nici alţi ardeleni care i-au criticat politica.

Nici Ady Endre nu i-a recunoscut pe strănepoţii lui Samson Pop în figura luminată de credinţa că Dumnezeu chiar i-a făcut pe toţi oamenii egali. În articolul său publicat în „Nagyváradi Napló” (Oradea), cu o zi înainte de dezvelirea grupului statuar, spunea:


„Ţăranul din vecinătatea Zalăului, cel al cărui bunic iobag a fost ridicat alăturea de Wesselényi, acum îşi amăgeşte foamea ce i-a cotropit pântecele ronţăind un măr sau un fir de paie. (...) [El] se buluceşte la porţile Bratislavei, ca să salute cu urale înţelegerea ce-l va jupui de piele, ca să sărute piciorul care-l va zdrobi, făcând tot ce a fost posibil ca să redevină iarăşi sclavul unor magnaţi înfumuraţi şi cu toane”.


Vor veni şi alţii, care vor judeca în fel şi chip atitudinea lui baciu Pop. Cu toţii uită un lucru, el e unul dintre noi, un om care, spre deosebire de domnii care îşi macină nervii şi sănătatea în lăcomia de a pune mâna pe putere, şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, a trecut demn peste greutăţi şi umilinţe ca să descopere că aşteptările i-au fost împlinite. În împăcarea lui nu există nici un pic din mult amintita resemnare mioritică, ci făptura lui e plină cu seninătatea omului care ştie că nimic din cele ce-a pătimit nu-l va face să roşească când, depărtându-se de domnii pământeni, va da socoteală Domnului din ceruri.


ISTORIA PROPRIU-ZISĂ A STATUII LUI FADRUSZ

Povestea ridicării grupului statuar Wesselényi a apărut în numărul din 22 septembrie 1902 al săptămânalului „Szilágy”.

Încă la începutul ultimului deceniu al secolului XIX, fiecare localitate a început căutările de a se remarca în răstimpul sărbătoririi unui mileniu de la coborârea celor şapte triburi maghiare în câmpia panonică. Fiecare oraş, fiecare sătuc şi-a examinat istoria, şi-a căutat un model istoric pe care să-l perpetueze. În mod fericit, sălăjenii l-au ales pe tânărul Wesselényi Miklós. Ideea i-a venit profesorului Pungur Gyula, profesor la şcoala publică de băieţi din Zalău, care a înaintat inspectoratului şcolar judeţean o propunere în acest sens în 2 octombrie 1891. În şedinţa publică din 19 octombrie a consiliului judeţean, condusă de subprefectul Szikszay Lajos, propunerea a fost discutată şi aprobată. A fost constituită o comisie însărcinată cu construirea statuii din din care au făcut parte: subprefectul Szikszay Lajos, preşedintele comisiei; notarul şef Moni Gyula, secretarul comisiei; contele Bethlen András, ministrul agriculturii; Pechy Tamás, preşedintele Camerei Deputaţilor; Gyulai Pál, membru al Academiei de Ştiinţe şi Gerloczy Károly, viceprimarul Budapestei, ca membrii ai comisiei. Dintre aceşti şase membri numai doi aveau să apuce dezvelirea statuii, restul de patru trecând întru odihnă veşnică pe parcurs. Mai târziu, comisia a cooptat printre membrii ei şi pe baronul Diószeghy Zsigmond, primarul oraşului Jibou; Kincs Gyula, directorul colegiului evanghelic reformat din Zalău; Munczhart József, inginer-şef regal; dr. Both István, profesor la gimnaziul principal; dr. Veress Sándor, solgabirăul-şef din Zalău; antrepenorul Orbán Károly jr. şi dr. Octavian Felecan (Felekán Oktáv) vicenotar judeţean.

Prima şedinţă de lucru a avut loc în 9 noiembrie 1891. Atunci au fost redactate şi trimise primele liste de circumscripţie, care cereau persoanelor cu stare să sprijine ridicarea monumentului. Ea a fost urmată de o circulară trimisă în 13 decembrie tuturor organelor administrative din ţară.

Prima donaţie, de 10 forinţi, a sosit în 7 dec. 1891, din partea oraşului Vârşeţ (Versec), urmată în curând şi de alte donaţii mai substanţiale. Cea mai importantă dintre toate a fost donaţia de 1000 forinţi oferită de Budapesta. Judeţul Sălaj a contribuit la cheltuielile statuii cu 17.648 coroane şi 96 fileri în baza hotărârii 229 din 2 septembrie 1894. Actul oficial cuprindea cerinţele privitoare la întocmirea statuii. Potrivit acestora monumentul trebuia terminat în întregime şi amplasat până la 1 mai 1896; cheltuielile trebuiau să fie mai mici de 40.000 de coroane. Au fost invitaţi să participe cu lucrări la concurs artiştii budapestani Széchy Antal, Szenyi Károly, Bezerédy Gyula şi Holló Barnabas.

În cele din urmă, la competiţie au participat două lucrări, cele ale lui Holló Barnabas şi Bezerédy Gyula. După audierea opiniilor lui Zala György şi Strobl Alajos, comisia n-a acceptat niciuna dintre operele propuse. Nu se ştie cine a venit cu ideea să se vorbească cu Fadrusz János, care dobândise notorietate în urma realizării statuii împărătesei Maria Tereza din Bratislava şi tocmai câştigase concursul pentru realizarea statuii lui Matei Corvin din Cluj (despre modul în care a decurs concursul, vezi fragmentul din cartea lui Murrádin Jenő, publicat de cotidianul „Szabadság” (Cluj), nr.164 din 20 iulie 2002). Deşi era încă practic necunoscut în Ardeal, comisia l-a contactat pe artist prin intermediul deputatului dr. Neményi Ambrus.

Sculptorul a prezentat modelul în miniatură al statuii în ziua de 1 august 1896, care a fost acceptat cu bucurie de comisie. În zilele următoare, comisia a semnat şi contractul cu Fadrusz János. În temeiul acestuia, Fadrusz ar fi trebuit să pregătească statuia pentru dezvelire până la 1 iulie 1897, adică să întocmească modelul, să-l toarne în ghips, iar apoi în metal, muncă pentru care urma să primească 40.000 de coroane.

Pe atunci, locul statuii era stabilit în piaţa Kossuth (azi Iuliu Maniu), dar în 22 iulie 1899 Fadrusz a propus ca loc de amplasare definitivă bazinul fântânii arteziene din piaţa Kossuth. Comisia a luat o decizie în această privinţă în 29 aprilie 1900, când a solicitat în scris ca primăria să mute mai încolo bazinul fântânii.

În 30 ianuarie 1901 au sosit de la turnătoria budapestană Bescharner cele două personaje ale statuii. Ele au fost depozitate la sediul prefecturii, cu gândul că vor fi montate şi dezvelite în luna mai sau iunie a anului respectiv. Dar 1901 era un an electoral, aşa că în 27 februarie comisia s-a întrunit din nou şi a amânat evenimentul pentru luna septembrie. Tot atunci a fost luată hotărârea să-l invite pe Szilágyi Dezső, ministrul justiţiei, care urma să ţină cuvântarea festivă. Moartea ministrului a modificat acest plan. În 5 ianuarie 1902 a fost solicitat Thaly Kálmán să rostească discursul omagial, dar el nu a acceptat această sarcină de onoare, invocând motive de sănătate. În 22 martie toată lumea a căzut de acord asupra persoanei menite să ţină cuvântarea inaugurală. Profesorul universitar şi prozatorul Beöthy Zsolt şi-a asumat această sarcină nobilă. În şedinţa conducerii judeţene din 30 aprilie data festivităţii dezvelirii a fost stabilită drept 18 septembrie 1902, care a rămas definitivă.


NIŞTE STATUI FĂRĂ NOROC

Deşi s-ar crede că bronzul e un material nemuritor, care răzbate prin veacuri, iată că nu-i adevărat. Fadrusz n-a avut noroc cu statuile sale. Cea a Mariei Tereza a fost dărâmată după primul război mondial, fiind considerată ca un simbol al dominaţiei Habsburgice. Statuia lui Matei Corvin de la Cluj a purtat mai multe inscripţii, ultima fiind adăugată de actualul primar al municipiului Cluj, binecunoscutul Gheorghe Funar. Deşi a depus multe străduinţe, Funar încă n-a reuşit ceea ce le-a reuşit autorităţilor sălăjene în 1935 şi anume să demonteze statuia lui Wesselényi. Din fericire, ea n-a fost topită şi a fost remontată în 1942. După 1945, autorităţile comuniste au acceptat rolul jucat de baronul paşoptist în eliberarea iobagilor şi i-au dat pace, dar răbufnirile naţionaliste de imediat de după Revoluţie şi-au lăsat urma pe statuie. Într-o noapte din martie 1990 (cred că în 20, dar trebuie să verific în presa vremii), cineva a aruncat cu un borcan de vopsea galbenă (din cele folosite la vopsitul ţevilor de gaz) în baronul înmărmurit şi, deşi poliţia a reacţionat prompt şi a alergat la ceasul cucuvelelor să cureţe urmele barbariei, sub gulerul baronului se mai zăreşte şi azi o fâşie limonie uitată, pe care apărătorii ordinii n-au remarcat-o atunci la lumina becurilor de stradă.

Cu monumentul lui Tuhutum din Zalău e o altă poveste. Că n-a avut o viaţă lungă o dovedeşte faptul că nici zălăuanii cei bătrâni nu-şi amintesc de el. Din câte ştiu, vulturul fadruszian se află în custodia şi în pivniţele muzeului zălăuan, deoarece unii încă se tem că odată scos la lumină, el ar putea să dea cu ciocul. E o optică păguboasă, de tip „ochelari de cal”. „Turulul” din vârful fostului monument Tuhutum e totuşi opera unui sculptor renumit, ale cărui opere sunt cunoscute pe plan mondial, iar unele dintre ele sunt înscrise în patrimoniul UNESCO. Admitem că amplasarea lui într-un spaţiu public ar stârni dispute politice, mai ales între persoanele care nu ştiu o boabă de istorie, totuşi s-ar cuveni ca el să ocupe locul central într-una dintre sălile de la Galeriile Sima, pentru ca iubitorii şi criticii de artă să aibă acces la el, să-l examineze, să-şi bucure privirea cu lucrul ieşit din mâinile unui meşter.

Dar să fim precauţi, artiştii sunt invidioşi! De exemplu, statuia lui Wesselényi e considerată de actualii critici de la Academia maghiară de arte frumoase din Budapesta ca „o operă de duzină (zsánerszerű), în stil naturalist, care nu atinge nivelul celorlalte două (Maria Tereza şi Matei Corvin), dar care, în ciuda acestui fapt, s-a bucurat dintotdeauna de un succes deosebit” (navigaţi până la situl instituţiei amintite, verificaţi şi vă minunaţi).


Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 13 septembrie 2002, pag. 4.


BIBLIOGRAFIE :
Ady Endre, Wesselényi. În ziarul: Transilvania jurnal, 6 septembrie 2002, pag.4. Traducere de Györfi-Deák György.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Beke György, Hepehupás Szilágyság (Prin hârtoapele Sălajului), Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1975.