Babits Mihály - Măştile de gaze

(c) 2011 - Györfi-Deák György


Ici-colo, printre acoperişuri se înalţă nişte hornuri prelungi. Aceste coşuri nu fumegă niciodată, dar ele adună într-însele răsuflarea a mii de oameni, gura vitală de aer furnizată astfel atunci când gazele letale se împrăştie, învăluiesc pe îndelete clădire după clădire, pătrund etaj după etaj. Hornurile reprezintă singura legătură a sărmanilor plămâni umani cu aerul curat de la mare înălţime.

Adăposturile antigaz de tipul acesta au început să fie construite încă din prima jumătate de secolului XX, dar au fost definitivate ca formă şi structură doar pe parcursul „războiului etern”. Au primit denumirea de „caverne presurizate”, ceea ce iniţial desemnase un fel hambar imens, uşor de ermetizat, unde refugiaţii panicaţi se adunau la ceas de primejdie ca o turmă îngrozită; se călcau în picioare la intrare, unde uşile se închideau grăbite în faţa vălătucilor otrăvitori, iar apoi, când aerul devenea din nou curat, presau trupurile îngrămădite ciorchine ale celor sosiţi prea târziu şi rămaşi afară, un zid de cadavre căzute unul peste celălalt, care baricada ieşirea; aici, când printre ei se aflau şi rude ale celor scăpaţi, se derulau scene înfiorătoare, cu pumni izbiţi în pereţi şi vaiete. Arareori hambarele fuseseră dimensionate în mod proporţional cu densitatea populaţiei din zonă; spaţiul era strâmt, iar aerul puţin. Oamenii respirau gâtuiţi, înghesuiţi ca sardelele, se băteau pentru câte un locşor şi aşteptau pe jumătate leşinaţi, în mirosul greu, ca primejdia să treacă şi să se deschidă porţile.

Multe s-au schimbat de atunci şi, deoarece, în general, s-a impus tendinţa ca neplăcerile războiului să devină suportabile pentru populaţia din spatele frontului, ba chiar să devină o parte a traiului cotidian, s-a acordat o atenţie deosebită organizării apărării antigaz. Deasupra oraşelor mai importante sau mai expuse, pădurea de hornuri se îndesise şi, oriunde ar fi locuit, oamenii puteau să se refugieze în adăpostul presurizat cel mai apropiat. Astfel, localităţile urbane s-au trezit la o nouă viaţă. Datorită transportului rapid şi ieftin, populaţia megalopolisurilor începuse să se risipească pe la periferie. Însă acum, sub continua ameninţare a atacurilor chimice, oamenii s-au străduit să se adune în vecinătatea prelungelor coşuri. Oraşele au început să se dezvolte pe verticală. Densitatea populaţiei a crescut exploziv, deşi suprafaţa locuibilă a rămas relativ puţină. În aceste zile, S... era un stup doldora de zgârie-nori, în vreme ce jur-împrejur fermele şi satele se goliseră.

Adăpostul presurizat s-a subţiat şi a dispărut printre zgârie-nori. A trebuit să dispară ca să-şi împlinească rolul protector. Înainte, adeseori atacul cu gaze era urmat de bombardamentele care ţinteau tocmai hornurile locurilor de refugiu. Cei care, riscându-şi viaţa, ajunseseră în hambar deveniseră ţinta unei noi morţi, ascunsă în văzduh. Emoţia mulţimii înghesuite în adăpost creştea neîncetat la auzul şuierăturilor şi exploziilor din apropiere. În jurul căilor de acces în subteran, se ducea o luptă furibundă. Aparent, fără nici un motiv: ce valoare are o pivniţă? Dar toate crăpăturile provocate de bombe puteau să deschidă o cale de acces a gazelor otrăvitoare, împotriva cărora adăposturile subterane nu ofereau nici o protecţie.

De atunci, şi acest pericol s-a micşorat şi a dispărut. Coşurile îşi pierduseră rolul de ţintă fixă: ele se îndesau peste tot în oraş şi aerul circula către camerele de sub pământ prin lungi conducte protejate. Materialul din care erau confecţionate, la fel cu şira şi faţada buncherelor, rezista la explozii. Nu erau învelite „în metal şi protejate de trei forţe”. Întrucât efectele bombardamentelor puteau fi mărite la nesfârşit, nici un metal n-ar fi constituit un scut eficient. Dar, precum pivniţele cetăţilor se adânceau în sol, iar străvechiile tranşee erau apărate de valuri de pământ bătătorit, „argila cauciucată”, acest material moale şi dens descoperit de savanţi, le proteja. Era atât de elastic, încât hornurile confecţionate din el se aplecau, chiar se culcau sub suflul bombelor, iar apoi se ridicau din nou, încetişor, ca nişte fire de iarbă date la pământ sau ca hornul unui vapor ce tocmai trecuse pe sub un pod nu prea înalt.

Al doilea motiv de spaimă, care înainte vreme răzbătea prin toate sălaşurile protectoare, era teama de întrerupere a curentului electric, lucru care ar fi însemnat probleme în funcţionarea ventilatoarelor! A ventilatoarelor care furnizau aerul curat! Dacă zumzetul ventilatoarelor s-ar fi oprit, ar fi urmat asfixierea, catastrofa! Dar proiectarea modernă a centralelor de distribuire a curentului şi perfecta lor protejare aproape că înlăturase riscul, cel puţin în cazul megalopolisurilor, care dispuneau de mult mai multe echipamente potrivite să fie puse la treabă.

Prin urmare, pericolul şi panica au încetat să provoace agitaţie în rândurile populaţiei îngrămădite în clădirile sută la sută etanşate. Adăpostul presurizat modern oferea siguranţa refugiului aflat la îndemână, ba chiar şi un pic de confort. Chiar şi atunci când nu se dădea alarma, încăperile largi şi bine aerisite deveneau centrul câte unui cartier, adăpostind oficiul de recrutare, devenind o sală de şedinţe... Şi când sirenele începeau să vâjâie, ordinea desăvârşită şi disciplina de fier asigurau accesul fiecăruia şi ofereau garanţia găsirii unui loc.

Şi totuşi o umbră adăsta aici, iar moartea tot dădea târcoale! Imediat după închiderea porţilor etanşe, atmosfera devenea apăsătoare. Degeaba se agitau disperate paletele ventilatoarelor la capătul deschizăturilor către hornuri, o mie de răsuflări gâfâiau speriate. Iar toate acestea: spaţiul înghesuit, asfixiant, deşertic şi îndoliat, ca sălile de aşteptare din gări în zilele unor catastrofe majore, îi aminteau doamnei Kamuthy de orele cumplite ale coşmarelor.

- Clasa întâi! răcni gardianul după ce aruncă o privire asupra bonului, deoarece cei din familia Kamuthy închiriaseră pe bani grei o cămăruţă în aripa rezervată V.I.P.; aveau chiar un compartiment etanşabil propriu, dotat cu perne şi pături, diferite tipuri de conserve şi măşti de gaze proprii, pentru orice situaţie, cu toate că ele se puteau închiria chiar la faţa locului, unde funcţiona şi un bufet.

- Ce bine că atacul nu ne-a surprins undeva departe, într-o parte necunoscută a oraşului, se gândi femeia. Simţea că n-ar fi putut să îndure atacul într-un loc străin! Măcar aici va fi întâmpinată de obiecte familiare... de chipuri cunoscute... Îşi va întâlni soţul... poate chiar şi pe Elza! Şi-a apăsat palma pe inimă; încă răsufla sacadat; din spate, a auzit un schimb de replici şi a pălit. (Oare câte scene de coşmar s-au petrecut în preajma acestor porţi cumplite!)

- Prezentaţi tichetele la control! urla paznicul.

Un chip îngrozit de moarte se străduia să devină invizibil.

- Nu auzi? Arată-mi tichetul galben!

- Tichetul galben, tichetul galben! - se auzea de pretutindeni.

Statul încasa de la toată lumea taxa de protecţie împotriva atacurilor chimice şi elibera în schimb chitanţe galbene.

- L-ai uitat acasă? În sertarul biroului?

Era o glumă grosolană: de unde să aibă bietul vierme o masă de birou, cât timp n-avea nici măcar un cămin?

- Nimeni nu pleacă de acasă fără bonul galben! Identificaţi-vă într-un fel sau altul, altfel vă trimit la arest. Un-doi! N-aveţi nici un act? Vă cunoaşte cineva din împrejurimi? Cum vă numiţi?

Trăsăturile chipului nenorocit au plesnit ca o coardă întinsă prea tare sau ca o supapă defectă, apoi, pe neaşteptate a început să plângă hohotit. Ca un copil. Ca un bărbat. Dar pe atunci, bărbaţii care să verse lacrimi de crocodil nu erau nici o raritate, nici ceva neobişnuit. Nici domnului Kamuthy, care apăruse între timp în mijlocul mulţimii, nu i s-a părut demn de atenţie: el îşi căuta, cu obişnuita sa morgă aristocratică, soţia.

- O fi vreun dezertor nenorocit - îşi dădu cu părerea domnul Kamuthy, în vreme ce sărmanul plângăcios a fost condus într-o celulă goală, unde apoi să fie interogat degrabă. Este metoda ideală de control a populaţiei. Mai demult, în vremea păcii, nimeni n-a visat ce ordine va institui şi va menţine războiul. Indivizi ca el au dezertat cu sutele. Acum este obligat să se prezinte benevol la adăpost, dacă nu doreşte să se sufoce pe stradă.

- Oh, nefericitul! Ce tânăr e, încă aproape copil! Femeia se înfioră la gândul dilemei fără de scăpare. Aici înăuntru a dat peste temuta Listă, în vreme ce afară, printre clădiri, gazele se răspândeau tăcute...

- Îl vor împuşca - zise cu răceală domnul Kamuthy, ca şi cum ar fi fost vorba despre un lucru normal şi obişnuit. Sufletul femeii se zbătea, suferea. Deci nu există scăpare? Cei tineri trebuie să piară într-un fel sau altul? Nu există o cale de scăpare, un loc unde să se ascundă?

- Elza e aici? îşi întrebă bărbatul. Aţi văzut-o pe Elza?

Şi brusc dădu în clocot mânia împotriva părintelui care analizează cu răceală necazul de care a dat un străin, în loc să se întrebe oare unde i-o fi fata în acest ceas de primejdie!

- Ce fel de tată sunteţi?

- Oare de ce vă agitaţi întotdeauna? Cu siguranţă, Elza s-a dus la facultate. Ştiţi prea bine că universitatea dispune de o cavernă presurizată proprie. De adăpostul presurizat cu cel mai ştiinţific sistem de protecţie din ţară.

Dar femeia nu mai reuşi să-l asculte. Nervii întinşi erau îndreptaţi către ţâţânile uşilor. Se cutremura la auzul fiecărui glas de fată. Dar n-a putut să vegheze la nesfârşit intrarea. Soţul o trase degrabă înspre cămăruţa confortabilă şi liniştită.

- Haideţi! Nu-i nimic de văzut. V-aţi oprit degeaba aici!

Ultimii întârziaţi au intrat cu răsuflarea tăiată prin poarta pivotantă. Sirenele au vâjâit din nou. În cadrul uşii a apărut, ici şi colo, câte o uniformă: gardienii veniţi din patrulare, care aveau obligaţia să părăsească ultimii străzile aflate sub atacul chimic. Închiderea! Ca într-o crâşmă demonică, prinsă sub şuvoiul unei muzici ce sfâşia timpanele, doamna Kamuthy se strecură ameţită prin arhipeleagul meselor din sălile de aşteptare. Încăperile de clasa întâi ocupau etajele superioare ale clădirii. Poate că Elza s-a oprit să stea cu prietenele, undeva pe un culoar de clasa a doua!

Avea colege, de o condiţie mai modestă, dar care locuiau în acest cartier; şi în alte ocazii, preferase să stea împreună cu ele. Ea se arăta atât de distantă şi de independentă, cu certitudine că nu-şi căuta neliniştită mama, aşa cum maică-sa o căuta pe ea. Ochii femeii umblau ca nişte gâze agitate.

Pe neaşteptate, aproape că i-a scăpat un strigăt. Crezuse c-o vede pe Elza, deşi nu fusese decât chipul unei amintiri ivite clar, pe neaşteptate. La o masă plasată într-un colţ îndepărtat, pe băncuţele rezemate de ziduri, stăteau câteva tinere. În clipa următoare, deja îşi dăduse seama că nici una dintre ele nu este Elza. Îşi fixă micul binoclu de teatru pe ele şi le recunoscu pe prietenele Elzei. Erau chiar cele cu care stătea de obicei... Cele invidiate pentru privirea încrezătoare şi şoaptele confidenţiale adresate lor...

Tineri în vreme de război... Se retrag într-un colţ, râd, se îmbrăţişează; ce i-ar putea impresiona? Aşa au crescut, sub aripile morţii... Toate acestea li se par normale. Grijile ar fi fost doar o povară grea, dar cine stătea să-şi facă griji degeaba? Doamna Kamuthy avea senzaţia că toată lumea, cu excepţia ei, se interesa doar de propria-i persoană. Deşi aici, în buimăceala şuieratului despicător al sirenelor, toată lumea alerga agitată, cu toţii: femeile, infirmii, soldaţii aflaţi în permisie, căutau pe cineva... Doar grupul acesta de trei-patru fete se izolase în mod sfidător de lumea înconjurătoare, se retrăsese în tranşeea de după masa plină cu măştile de gaze închiriate. În intimitatea încolăcirii nestingherite a braţelor, le înconjura un aer atât de aparte, încât doamna Kamuthy ezită să le abordeze. Simţise plutind în aer secretele ostile ale unei noi generaţii şi se retrase speriată.

Dar una dintre fete, cu o înfăţişare mai matură, care nu stătea alături de celelalte, ci încerca o mască de gaze stând în picioare lângă masă, o zări şi o salută.

- Aţi văzut-o pe Elza? întrebă femeia.

Domnul Kamuthy se îndesase deja în fotoliul din „loja” de clasa întâi şi îşi pusese în faţă un teanc din cele mai moderne mijloace de camuflaj şi un pahar de „bere de război”. Doamna Kamuthy nu reuşi să-şi stăpânească emoţiile, ci începu să-şi facă şi mai multe griji, văzându-le pe tinere.

- Probabil că-şi pierde timpul pe la facultate.

- Întotdeauna umblaţi împreună.

Fata râse.

- Ei, nici chiar întotdeauna, ar fi exagerat, cu o prietenă urâtă, ca mine. Era o tânără grasă şi voioasă, cu totul opusă frumoasei şi exaltatei Elza. Un aer de luciditate ironică o însoţea pretutindeni, chiar şi aici. Tremurând obosită, doamnei Kamuthy aproape că i se făcu ruşine în faţa ei. Dar nu se putea hotărî să se despartă de ea, aşa că o prinse de mână şi-i tot spunea „draga mea Margot”, poate că totuşi ştia ceva despre Elza.

- Elza, cu certitudine, o duce mult mai bine...

- Cine ştie? chicoti o duduiţă scundă, cu năsucul pe sus, aşezată pe bancă, unde se pierdea lascivă printre braţele şi sânii altor două tinere, torcând fericită, ca o pisicuţă. Isuse, Marie, Sfinte Duh, apăraţi-ne de bombe! Nu vii şi tu aici, Margot?

- Dacă nu-s bărbaţi, atunci se strâng una într-alta, îi spuse râzând Margot doamnei Kamuthy. Trupe de rezervă...

- Se ţin acum cursuri la universitate? - s-a interesat doamna Kamuthy.

- Elza s-a dus la bibliotecă. Îi place să citească poemele dinainte de război - îi spuse Margot cu un fel de răspăr respectuos. O pasiune anacronică, dar cu totul lipsită de primejdii.

Mama Elzei ştia că la facultate încăperile care puteau fi închise ermetic se aflau tocmai în corpul bibliotecii.

- Elza se află în locul cel mai potrivit.

- Dar dacă a plecat să se plimbe? Ar fi putut să iasă din oraş... dincolo de diguri... unde şi cea mai apropiată cavernă presurizată se află atât de departe...

- În curând ne încorporează, n-o să păţim nimic până atunci! Nu scăpăm atât de uşor - glumi Margot. - Domnul Oştirilor şi-a pus ochii pe noi. Ne protejează, ca nu cumva să scăpăm de serviciul militar obligatoriu pe Pământ înainte de vreme.


Traducere din limba maghiară de Györfi-Deák György


Fragmente din volumul: Babits Mihály, Elza pilóta vagy A tökéletes társadalom (Pilotul Elza sau Societatea perfectă), 1933.


Apărută în:
Acta Iassyensia Comparationis nr.9 / 2011


NOTIŢĂ BIOGRAFICĂ

Babits Mihály de Szentistván (1883-1941) este una dintre figurile proeminente ale literaturii maghiare, personalitate a primei generaţii de la revista „Nyugat” (Vestul). A scris poezie, proză şi eseuri. Lucrări importante: „A gólyakalifa" (Califul barză, 1913); „Tímár Virgil fia" (Fiul lui Virgil Tímár, 1922); „Kártyavár" (Castelul de cărţi, 1923); „Halálfiai" (Osândiţi la moarte, 1927); „Az európai irodalom története" (Istoria literaturii europene, 1936); „Összegyűjtött versei" (Integrala poetică, 1938). A tradus piese de teatru de Goethe, Shakespeare, Sofocle, precum şi poeziile lui Baudelaire, Dante, Heine, Keats, Ovidiu, Petroniu, Rimbaud, Verlaine, Oscar Wilde, Walt Whitman, Yeats etc. Este aproape necunoscut publicului român, eventual doar ca poet, datorită volumelor tălmăcite de Constantiu Olariu (Poeme, 1977; Cartea lui Iona, 1999, 2002). Câteva povestiri fantastice au fost traduse de Györfi-Deák György şi au apărut ocazional, în diferite almanahuri sau reviste literare. Este insuficient, dacă ne gândim la importanţa autorului. Romanul „Pilotul Elza sau Societatea perfectă” reprezintă cântecul de lebădă al scriitorului şi este o distopie, un coşmar plasat în viitor, o lume dezumanizată de un război fără perspectiva păcii, unde atacurile chimice asupra oraşelor dens populate au devenit o realitate, iar măştile de gaze se află mereu la îndemână. Şi, întrucât băieţii au pierit ucişi la grămadă pe câmpul de bătălie, a venit rândul fetelor să fie recrutate în rândul forţelor armate.