Cum am găsit Piatra Pintii

(Techergheli sălăjene 2)

(c) 2011 Györfi-Deák György


Profesorul Zaharia Prodan a publicat în revista „Caiete Silvane” câteva fragmente ample din romanul autobiografic „Culoarea diavolului”. În primul capitol, „De ce nu poartă tata cravată”, naratorul participă la înmormântarea propriului său părinte şi, stând lângă sicriu, îşi aminteşte de situaţiile conflictuale din anii copilăriei. Satul V. este, evident, localitatea Var de lângă Jibou. Capitolul următor, „Grota roşie”, ne scoate din curtea şcolii, unde învăţător era despotul poreclit Moţul şi ne poartă mult mai departe, către Grădina Zmeilor din Gâlgău Almaşului. Bun cunoscător al tradiţiilor şi poveştilor locale, scriitorul împleteşte în firul intrigii iţele a două legende: una despre Piatra Pintii, un bolovan în formă de copită de cal, aflat în apropierea Dumbravei Gâlgăului şi alta despre Salcia Babei Moarte, un loc bântuit, aflat la o intersecţie a cărărilor care vin din sat şi se unesc în drumul către Prodăneşti sau Borza.

În toamna anului 1705, oastea principelui transilvănean Rákóczi Ferenc a început să sape tranşee în dreapta şi în stânga văii Agrijului, ca să împiedice oastea imperială să pătrundă în Ardeal. Inamicul era aşteptat să apară fie pe firul pârâului Agrij, dinspre Creaca, fie pe valea Someşului, dinspre Baia Mare. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, deoarece, conduşi de un ţăran bătrân, austriecii au atacat din flanc, pe firul pârâului Firiza, dinspre Popeni. Bătălia a avut loc în 11 noiembrie şi s-a terminat prin spulberarea oştirii localnicilor.


„Tradiţia spunea că alături de armatele principelui transilvănean a luptat şi detaşamentul de haiduci români condus de Pintea Viteazul, haiduc rămas în legendă în multe sate de pe Valea Someşului. Bătrânul Chelu, vecinul nostru, spunea că de aici calul lui Pintea a sărit până pe Piscuiul Ronei, iar apoi până în Cheud, unde-şi avea cetatea.”


Legenda notată de Zaharia Prodan a fost confirmată de profesorul Aurel Medve din Năpradea, localitate aflată la vreo douăzeci de kilometri de Var şi trei kilometri de Cheud, unde se află fosta cetate Aranyos (în maghiară: „cea de aur”, „aurită”). El şi-a condus oaspeţii maramureşeni în rezervaţia geologico-peisagistică „Moşul şi Baba”, iar apoi le-a arătat o altă Piatră a Pintii, un bloc neted de piatră pe care haiducul Pintea Viteazul şi-a ascuţit hangerul ştirbit în lupta din Jibou.

Nu departe de Cheud, pe celălalt mal al Someşului, se află alte urme lăsate de armăsarul eroului popular. Citim în volumul „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj”:


„În tradiţia locală se spune că tot în Pădurea Ciocârlău, la nord de satul Aluniş, se află Piatra cea Căscată, o piatră mare care are o deschizătură ca o gaură. Localnicii vârstnici spuneau că se putea pătrunde pe deschizătură până când se ajungea la o gaură în jos, un fel de gaură de puţ, pe care n-a avut nimeni curaj să intre, într-o anumită direcţie, dacă tropoteai cu picioarele sau băteai cu ceva, pământul suna a gol. Ţinând seama de acest lucru şi de faptul că dealul este alcătuit în parte din piatră calcaroasă, s-a tras şi concluzia că ar putea fi o peşteră în adâncuri. Pe această piatră erau nişte semne care semănau cu nişte potcoave de cal. Legenda spune că ar fi potcoavele calului lui Pintea Viteazul care, fiind încolţit de poteră, ar fi sărit cu calul său năzdrăvan de pe Piatra Năzdrăvană din Dealul Mare, peste Someş, până pe această piatră, astfel scăpând de urmăritori.”


În luna mai, cu prilejul unei ieşiri la cabana din Grădina Zmeilor, am zărit pe un panou turistic două trasee marcate. Cel cu punct roşu este destinat să-i poarte pe vizitatori în jurul ciudatelor formaţiuni stâncoase desprinse din coasta dealului aflat în partea de sus a satului Gâlgău Almaşului din comuna Bălan. Celălalt, cu cruce roşie, urcă împreună cu primul până deasupra platoului rezervaţiei, iar apoi se pierde în pădure, către Apus. Intrigat de poveştile lui Zaharia Prodan, mi-am propus să mă întorc în vacanţa de vară şi să explorez zona.

Zice proverbul: „Omul plănuieşte, Dumnezeu rânduieşte.” Unele drumeţii decurg cu totul altfel decât au fost gândite la început. Profesorul nostru de fizică din liceu, Cornel Găvănescu, salvamontist în Munţii Făgăraş, ne-a repetat în felurite rânduri că rătăcirile sunt sarea şi piperul excursiilor. Din acest punct de vedere, cele ce s-au întâmplat pe parcursul căutărilor mele au constituit o aventură bine condimentată.

La nouă fără un sfert, eram în staţia de autobuz din faţa bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”. Primul ghinion. Microbuzul de Cluj de la ora respectivă nu mai circula către Bălan, pe valea Almaşului, ci prin Creaca şi Românaşi, pe drumul european modernizat de italieni, deci a trebuit să renunţ la transportul în comun şi să mă descurc cu: „Ia-mă, nene!”. Încă o dată m-am minunat cum de nu s-a gândit nimeni să pună la marginea parcării un panou pe care firmele să-şi treacă rutele şi orele când circulă. Pe de altă parte, aş fi ticălos dacă mi-aş smulge părul din cap şi m-aş plânge că soarta mi-a jucat un renghi. A meritat buclucul, deoarece după ce i-am povestit rostul aventurii tocmai începute, şoferul mi-a povestit legenda Pietrei Dracului din Hida.

Din Jibou până în locul unde trebuie să părăseşti şoseaua asfaltată şi să urci la deal sunt exact 10 km, după cum arată borna plasată peste drum de panoul indicator. Cu bicicleta, distanţa poate fi străbătută în circa o oră şi jumătate, chiar şi de către un copil de 12 ani. Localnicii îi spun locului „Cheturi”, termen probabil derivat din cuvântul „încheieturi”. „Grădina Zmeilor” şi-a primit numele de la Ştefan Goanţă, care, în 1974, a regizat (împreună cu Eugen Patriche) un spectacol folcloric bazat pe legenda locală „Fata Cătanii”, prezentat întâi pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Zalău, reprezentaţie filmată apoi în ineditul cadru natural şi transmisă de televiziunea naţională. Să amintim aici câteva rânduri din articolul „Tentaţia hiperbolizării” publicat de scriitor în revista „Caiete Silvane”:


„D’apăi, draga mea, ziceau bătrânii că a fost mai demult o femeie, îi zicea de’a Cătanii, aici în satul nostru, care avea o gospodărie mare. Avea multe oi şi tare mult de lucru, şi bărbatul era plecat de-acasă. Avea şi o fată fecioară şi frumoasă care ieşea câteodată din vorba ei. Într-o zi, avea rând la oi şi trebuia să se ducă după lapte şi o trimite pe fată. Da’ fata feleleşte, adică nu vrea să meargă. Şi-atunci, femeia strigă la ea, o suduie, ba o şi blastămă: «stană de piatră să te facă Dumnezeu!» Fata s-a dus până la urmă la oi după lapte. Când s-a întors, a pornit o furtună mare, cu fulgere, trăsnete şi tunete şi o trăsnit pe fată de-o rămas stană de piatră. Şi de-aia e stânca asta în formă de fată cu ciubărul în spate.”


Pe un panou fixat în pridvorul cabanei, găsim tragicul episod povestit în versuri:


„Fată, fată! Fata mea,
Când îi trece Dumbrava,
Să fii fată, blăstămată,
Să te faci stană de piatră,
Ploaia, vântul, să te bată!”

„Vai, Cătană! Vai, Cătană!
N-ai avut suflet de mamă,
Rău fata ţi-ai blăstămat,
Blăstămul greu s-o legat!
Şi ţi-o fost mare păcat!”


Într-o discuţie despre rostul pavării aleilor din rezervaţie cu andezit excavat din dealul moigrădean Măgura, Irina Goanţă preciza cu privire la geneza numelui de „Grădina Zmeilor”: „Sunt localnici care, întrebaţi fiind de unde vine acest nume, aşa spun: domnul Goanţă o zis aşa, i-o plăcut tare mult locul şi o zis că stâncile sunt ca nişte zmei.”

Locurile seamănă cu „Garden of the Gods” (Grădina zeilor), străvechiul loc sacru al indienilor, aflat lângă marele oraş Colorado Springs din statul american Colorado. Masivitatea şi dimensiunile uriaşilor stâlpi şi bolovani sugerează intervenţia unor forţe peste putinţa noastră de înţelegere, de aici seninătatea cu care a fost acceptat numele dat de scriitorul zălăuan, deşi până la el nimeni nu s-a gândit să asocieze uriaşele făpturi de piatră cu zmeii. Noua denumire a fost adoptată oficial, trecută în legile referitoare la constituirea rezervaţiilor pentru protejarea monumentelor naturii, amintită în cărţile şi articolele publicate de Emilian Petrescu, Ioan Abrudan, Paul Petcu, Aurel Medve, Gheorghe Coste, Iosif Daróczi ş.a.

Zmeii sunt masivi, puternici, agresivi, puturoşi, prost crescuţi. Mircea Cărtărescu le-a dedicat miticelor făpturi o nostimă „enciclopedie”, ulterior ilustrată color de Tudor Banuş. Vladimir Iakovlevici Propp, teoreticianul care a dezvăluit structura poveştilor populare, a considerat că ei sunt singurii eroi de basm care evadează din liniaritatea clişeului literar. Unde apar ei, întotdeauna iese tărăboi, deci atrag atenţia şi constituie un brand aducător de necazuri, dar şi de câştiguri consistente.

Întreprinzătorii locali au construit o cabană din lemn la marginea rezervaţiei din Gâlgău Almaşului, deschisă la sfârşit de săptămână sau cu prilejul unor evenimente deosebite, cum ar fi, de exemplu, câştigarea alegerilor locale. La reclama făcută noii locaţii a contribuit un incendiu urmat de un scandal muşumalizat degrabă (Olivian Vădan: „o după-amiază incendiară, la propriu şi la figurat”). După scrutinul din 2008, flăcările au distrus o parte din clădire în timpul chefului de celebrare a victoriei de către noile autorităţi din comună. În vreme ce pompierii au pus jeturile de apă pe acoperişul cuprins de flăcări, a avut loc şi un incident de presă, ca urmare a apariţiei echipei de jurnalişti de la cotidianul „Magazin sălăjean”. Ziaristei Mihaela Moldovan i s-a reproşat felul cum a prezentat un act de violenţă din perioada electorală şi a fost ea însăşi înjurată şi agresată. În cele din urmă, când Asociaţia Jurnaliştilor s-a autosesizat şi cazul a făcut vâlvă, au intervenit şi şi-au cerut scuze conducătorii la nivel de judeţ şi de partid, respectiv prefectul Andrei Todea şi deputatul PSD Iuliu Nosa. Într-un fel, s-a repetat cazul barului „La doi colonei” de lângă Casa Armatei din Zalău, unde ia ghiciţi cine s-au luat la pumni şi au asigurat notorietatea respectivei „unităţi de alimentaţie publică”?

Prin urmare, cum frumuseţea locurilor şi întâmplările de pomină i-au purtat faima până hăt departe, să nu ne mirăm de faptul că în parcarea din faţa cabanei de la Grădina Zmeilor se găsesc întotdeauna maşini din alte judeţe, uneori chiar din Suceava, Mehedinţi sau Tulcea. Cei mai mulţi se mulţumesc cu panorama neobişnuitei stâncării, dar cabanierii au oferit o posibilitate de drumeţie şi pentru cei dornici de o plimbare mai lungă prin natură: Piatra Pintii.

De la cabană, se intră pe aleea din dreptul imensului panou vandalizat, „bătut” cu pietre şi ciuruit în stil balcanic, cândva destinat să prezinte cine a asigurat finanţarea proiectului european de amenajare a rezervaţiei. Coşuri de gunoi băiţuite şi lăcuite ne îndeamnă să păstrăm curăţenia. Drumul se bifurcă, dar marcajele ne poartă spre dreapta, în sus. Ca urmare a unor plângeri, treptele săpate direct în coasta dealului au fost acoperite cu grohotiş şi înlocuite cu podeţe şi scări de lemn. Am reuşit să le fotografiez 3D, înainte de „cosmetizare”, în toamna anului 2009. Sus, la capătul urcuşului, în primul punct de belvedere, a stat cândva şi un chioşc spaţios şi răcoros, o binecuvântare pentru pensionarii obosiţi, mutat apoi în vale, ca urmare a altor reclamaţii menite să sancţioneze orice semn vizibil de intervenţie umană în peisaj. Noua doctrină Monroe ecologistă cere ca natura să rămână naturală! Vorba unui prieten: Doamne păzeşte să vrea careva să facă un festival de rock aici! Că rămânem fără bănci, fără coşuri de gunoi, fără pădure şi fără stânci!

Intrăm în pădure. Foarte curând, poteca se bifurcă. Cercul roşu merge către stânga şi urmăreşte buza dealului. Noi cotim către dreapta, pe marcajul cu cruce roşie, în adâncul pădurii. Drumul este larg şi vizibil, însă are multe bifurcaţii (şi trifurcaţii), deci urmăriţi cu atenţie semnul, pentru că pot apare confuzii. În apropiere de ţinta excursiei, am găsit trei arbori vecini, unul marcat cu un H roşu, al doilea cu cruce roşie şi al treilea cu un inel galben. O babilonie de semne! În dumbravă veţi întâlni oameni, culegători de ciuperci sau tăietori de lemne, dacă aveţi senzaţia că v-aţi rătăcit, nu ezitaţi să-i salutaţi şi să le cereţi îndrumări.

Piatra Pintii se află un pic mai sus, în vârful unei strungi care coboară către satul Borza. Spre surprinderea noastră, obiectivul turistic nu a fost marcat. Este un bolovan de piatră, masiv şi inconfundabil, atât de vizibil, încât gazdele au considerat că e inutil să-i pună o cruce roşie. Uite aşa am pierdut drumul prima dată, am trecut nevinovat pe lângă el, apoi am găsit pe un arbore un semn forestier, o cruce roşie fără fond alb şi am crezut că sunt pe calea cea bună. Am coborât în continuare. Cum drumul era foarte clar delimitat, semn că a fost circulat din vechime, am înaintat fără reţinere. Mi-am urmărit umbra ca să mă orientez în spaţiu. O vreme, ea mi-a fost în faţă, deci, cum era dimineaţă, înseamnă că am mers către Vest, apoi drumul a cotit-o către Sud şi umbra a căzut lateral, în dreapta. Am ieşit din pădure după circa un sfert de ceas. În total, abia dacă am făcut o oră de mers prin codru. Locul îmi era complet necunoscut. Mai târziu am aflat că frumoasa panoramă este valea Agrijului, cu comuna Creaca înspre sud, satul Ciglean (casele de pe deal) şi cariera de calcar din Prodăneşti înspre apus.

Vă imaginaţi ce voioşie a fost când m-am întâlnit cu o familie tânără, formată din părinţi şi doi copilaşi:

- Bună ziua, îmi puteţi spune unde sunt?

- V-aţi rătăcit!?!

Din privirile oamenilor, am citit că numai un aiurit poate realiza o asemenea „performanţă”. Cu gândul la „sarea şi piperul excursiilor”, am zâmbit şi eu.

- Vin de la Grădina Zmeilor şi caut Piatra Pintii.

Buzele s-au întins până la urechi, dar am simţit şi o doză onestă de compătimire în glasul localnicilor:

- Aţi trecut de ea, aici e Borza...

Va să zică, m-am lăsat derutat de cei care au marcat aiurea cărarea şi am refăcut traseul parcurs de elevii ghidaţi de profesorul Aurel Medve din Năpradea, drum descris în revista „Eco Samus” din noiembrie 2010. Satul Borza se află la numai 5 km depărtare de Jibou, dar, ca şi Prodăneşti-ul, ţine de comuna Creaca. A fost amintit sub numele de Borzova încă pe vremea regelui Matei Corvinul (1469). În monografia sa, Petri Mór susţine că aici ar fi existat cândva şi un castel. O altă sursă importantă de informaţii despre localitate şi împrejurimile ei este articolul publicat de profesoara Camelia Cosma de la Şcoala de Arte din Zalău.

Nişte prieteni cu care am hoinărit şi altă dată prin zonă s-au oferit să repet împreună cu ei excursia de la Grădina Zmeilor la Piatra Pintii. De această dată, am urmărit semnele de pe arbori cu atenţie sporită. Am ajuns din nou la strunga remarcată în prima călătorie. Pe bolovanul imens din susul ei, piatră acoperită cu muşchi verzui, pe care se desluşeşte săpat numele Claudiu, nu este niciun marcaj, nicio tăbliţă cu „Piatra Pintii”, „copită de cal năzdrăvan” (care musai trebuie să fi avut aripi, căci lipsit de o copită ar fi rămas şchiop ca jumătatea de iepure a lui Statu-Palmă Barbă-Cot), „SFÂRŞITUL DRUMULUI!”. De această dată, am răscolit împrejurimile cu atenţie, fără să găsim alte semne. Am făcut haz de necaz şi am râs mult de năstruşnica idee: dacă scrie „Claudiu” pe ea, de ce i se spune Piatra Pintii şi nu „Bolovanul lui Claudiu”?

Am făcut până aici circa 45 de minute, ceea ce pentru alte persoane ar putea să fie un ceas de mers, deci dus-întors ar face 2 ore, cât scrie pe tăbliţa de la cabana din rezervaţie. Ce păcat că la intrarea în Grădina Zmeilor nu s-a afişat o hartă a locurilor.

După ce am identificat ţinta şi am dobândit certitudinea că am nimerit-o, ne-am continuat drumul către Vest, în sus. După câteva minute, am cotit către Nord, iar la un moment dat, prin frunziş, s-au văzut de la mare înălţime cele două biserici din Borza, unde, cu începere din 1998, slujeşte părintele Claudiu Nechita.

Biserica veche este construită în întregime din lemn, se află în vârful unui dâmb şi poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Ea datează din 1758 şi a fost ridicată de meşterul „Breaz Ianoş de la Gileaiu”, care a lucrat şi la Bezded şi Brebi. A fost renovată în 1975-1976, 1999-2000. La ridicarea ei, nu s-au folosit cuie de fier, îmbinările sunt realizate prin decupări ingenioase şi cepuri de lemn. Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură din Jibou, a publicat mai multe fotografii pe pagina din Wikipedia rezervată minunatului lăcaş de cult. O altă locaţie de web rezervată este situl crestinortodox.ro, unde se găsesc şi imagini ale picturilor interioare.

Noua biserică de piatră, cu hramul „Sfinţii Petru şi Pavel” se află în vale, peste drum de rustica fântână cu cumpănă, la baza ţancului stâncos pe care a fost ridicată „biserica veche”. Poate că natura terenului a inspirat şi alegerea hramului: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:18) Spre marea mea uimire, deşi Borza, Prodăneşti şi Ciglean sunt învecinate cu Jiboul şi doar la câţiva kilometri distanţă, parohia este subordonată părintelui protopop Ştefan Lucaciu din Zalău. Sălajul cuprinde numeroase astfel de împărţiri zonale paradoxale, semn al unei istorii zbuciumate.

Merită să urcaţi sus, pe creasta dealului abrupt de deasupra Borzei, în perioada cât pădurea îşi pierde frunzele. Priveliştea este copleşitoare. Poteca se îndreaptă către Nord şi poartă un marcaj silvic cu dungă roşie. Ea urcă până într-un loc unde armata chezaro-crăiască a înălţat cândva, tare demult, un foişor de observaţie, din care azi a rămas doar un marcaj topografic militar, plasat în anul 1962. E un punct de belvedere unde se întâlnesc trei drumuri: pe cel din stânga am urcat noi, cel din centru probabil că merge la Borza, iar cel din dreapta coboară, la început tot spre Nord, apoi către Est.

Am optat pentru această din urmă variantă. Parcursul prin codru s-a terminat deasupra Varului, pe păşunea Tihăului, de unde se zăreşte locul numit „La Pietre” din Gâlgău Almaşului, aflat în dreptul Grădinii Zmeilor, dar pe cealălalt versant al văii. Era cald, vacile se retrăseseră în liziera pădurii, la umbră şi rumegau alene. Am făcut un pic de gălăgie ca să apară şi ciurdarul. Aşa cum prietenul Széll Sándor şi-a notat pe blog: „am consultat GPS-ul” ca să aflăm unde am ajuns.

Nu prea departe se coceau murele: negre, dulci, înmiresmate şi zemoase. Ne-am tras sufletul, în timp ce am degustat darurile Naturii. Unele ramuri înspinate şerpuiau printre smocurile de ferigi de unde îşi ridicau capetele globulare. Ne-am ghiftuit, apoi am ales drumul care coboară înspre Var. După un alt parcurs printr-un făget am ieşit pe o fâneaţă, de unde se vede comuna Surduc (în dreapta) şi satul Tihău (în stânga). Jos se află podul peste pârâul Almaş în capul căruia stau două răstigniri (a treia a fost distrusă de un camion), dintre care una cu mâna ruptă. Cine cunoaşte poezia lui Viorel Mureşan poate că a reţinut şocanta imagine.

Am ieşit la şosea şi am avut noroc, n-a fost nevoie să ne tocim pingelele încă 4 kilometri, deoarece ne-a văzut o cunoştinţă, a oprit şi ne-a luat în maşină. Am revenit în Var peste câteva săptămâni, când am plecat în căutarea Salciei de pe mormântul Babei Blestemate, cealaltă legendă din romanul lui Zaharia Prodan. Dar aceasta a fost o altă aventură, pe care o vom povesti altădată, după ce vor trece sărbătorile de iarnă.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 11 (82)/ noiembrie 2011, pag. 20-22.