Calea iernii someşene

(Techergheli sălăjene 3)

(c) 2011 Györfi-Deák György


Fiecare „techergheală” de-a mea are la început câte o întâmplare. Uneori ea a fost desprinsă dintr-o carte, precum a fost drumul prin Pădurea Viţinalului (de la Mirşid la Moigrad), bazată pe păţaniile elevilor zălăuani, povestite de Artemiu Vanca ori căutarea Salciei Blestemate din Var, legendă consemnată de Zaharia Prodan.

Altădată, ca şi acum, am pornit pe urmele unei „aventuri” povestite de un prieten. Cu Dorin Hrenean ne ştim din anii în care am făcut naveta la Zalău, iar de atunci, de când s-a pensionat doamna Mărioara Pop şi m-am mutat la biblioteca din Jibou, au trecut alţi cincisprezece. Ne întâlnim şi azi, mai ales sâmbăta, când stăm câte un ceas de vorbă la o cafea. Amândoi suntem pasionaţi de calculatoare. Băieţii ne sunt de o vârstă, au fost la acelaşi cămin, au învăţat în aceeaşi şcoală, umblă la acelaşi liceu (dar, ca un făcut, întotdeauna în grupe şi în clase diferite). Avem destule subiecte de conversaţie, iar uneori ne lăsăm cuprinşi şi de nostalgii.

Vara aceasta, am ajuns să povestim despre dispariţia bacurilor, cărora li se mai zice şi „poduri plutitoare” ori, ca o amintire a unor vremuri cu posibilităţi mult mai reduse, pur şi simplu „luntre”. În Jibou, podul plutitor de la Rona a fost demontat în toamna anului 2009, după construirea micului „Golden Gate”, noua punte de legătură dintre centrul urban şi satele aparţinătoare de pe malul drept, pe care acum pot trece şi automobilele, şi dubiţele.

La sfârşitul anilor '70, poate tocmai în 1978, rudele lui Dorin au venit din Gârbou la o nuntă în Turbuţa. Autobuzul i-a adus până la Pietricica Varului, masiva stâncă din locul unde Someşul se strâmtează cel mai mult înainte să-şi schimbe scurgerea către Nord. Era în toiul iernii, pe un ger de crăpau pietrele. Înainte de prânz, când se citeau cotele apelor la radio, Someşul fusese amintit cu gheaţă la mal. Pe vremea aceea, încă nu fusese construit podul pietonal cu patru piloni din prezent, aşa că tinerii au traversat Someşul cu „luntrea”.

În celebrul oracol chinezesc „Yi King” (Cartea Transformărilor), când se propun soluţii sigure, fără nici un risc, formula obişnuită este: „Este favorabilă trecerea marilor ape.” Este o formulare echivalentă cu: „Prinzi tigrul de coadă şi nu te muşcă.” Apele curgătoare constituie o frontieră atât de temut, încât grecii şi-au înconjurat Infernul cu hotarul de netrecut al Styxului, râul uitării. Un singur barcagiu îl poate străbate, cel căruia toţi oamenii îi dau obolul. Elementul central din romanul „Luntrea lui Caron” de Lucian Blaga este „brodul” cioplit cu barda, o ambarcaţiune menită să treacă oamenii peste Mureş, simbol împrumutat explicit din mitologia antică:


„Pe mine, trecerea unei ape cu brodul m-a impresionat încă din copilărie. Imaginea brodului, care lucrează cu o lopată-vâslă, călăuzindu-şi temeiul de-a lungul unei sârme întinse de la un ţărm la celălalt, s-a transformat în sufletul meu, în cursul anilor, într-o imagine plină de semnificaţii. Dau târcoale acestor semnificaţii, fără a le putea cuprinde întocmai. În orice caz, brodul este pentru mine, încă din copilărie, un mijloc mai arhaic de a trece apa, decât podul. Şi arhaicul are darul de a-mi stimula imaginaţia cu altă putere decât lucrurile de civilizaţie curentă. Brodul mai este, apoi, pentru mine ca o aluzie la barca lui Caron, în care umbrele trec de pe ţărmul vieţii, dincolo de împărăţia morţii.” (pag. 216)


Luntraşul („brodnicul”) din roman este părintele Vasile Olteanu, cândva preot în Alba Iulia. El a fost declarat „indezirabil” de către noile autorităţi (e 1946) şi a ajuns să se întreţină prin trecerea oamenilor de pe un mal pe celălalt. Soţia sa, frumoasa şi sensibila Octavia, cultiva genul liric: „Poezia e şi ea un fel de brod.” Într-o noapte de pomină, descrisă într-unul dintre fragmentele antologice ale prozei fantastice româneşti, când casa le este înconjurată de imensa turmă a unui păstor (ori de o haită lupească la fel de mare, aflată sub puterea Diavolului) ea fuge cu picioarele goale prin zăpadă şi împărtăşeşte soarta Ofeliei.

În zona ultimei strâmtori muntoase străbătute în curgerea către Tisa, Someşul desparte Cheudul de Aluniş, Chelinţa de Ţicău şi Ulmeni, Mireşul Mare de Sălsig şi Tohat. În monografia sa „Tohat, străveche vatră românească de Sub Codru”, Iulian Sălăjan ne atrage atenţia asupra mentalităţii sătenilor din regiune: „Din cauza trecerilor improvizate, Someşul face mereu victime omeneşti. De aceea, ori de câte ori se perfectau căsătorii cu băieţi şi fete de peste Someş, părinţii erau trişti şi îngrijoraţi, dar dragostea a învins întotdeauna.”

O anecdotă consemnată tot aici, ne arată că şi alcoolul poate constitui un resort la fel de puternic. În toamna eroicului an 1944, după ce au prădat fabrica de spirt din Mireşul Mare, soldaţii ruşi au trecut marele râu cu ajutorul cailor, ţinându-se de coamele lor, apoi au năvălit binedispuşi în sat, trăgând focuri de armă şi întrebând oamenii: „Kuda burjui? Kuda Bierlin?” (Unde s-au ascuns „burghejii”? Unde e Berlinul?)

Am deviat un pic de la subiect, ca să enumăr riscurile cu care s-au confruntat nuntaşii din Gârbou, veniţi să petreacă mireasa la casa socrului mare din Turbuţa, pentru că aşa e obiceiul în ţinutul someşan, ca gospodarul al cărui fecior se însoară să organizeze nunta. Cheful, ospăţul şi dansul s-au terminat în zori, dar familia şi prietenii fetei proaspăt măritate n-au putut să se întoarcă acasă pe acelaşi drum, deoarece malul râului a îngheţat peste noapte şi bacul n-a putut fi desprins de pe mal. Poate că bărbaţii ar fi încercat să treacă apa pe gheaţă, dar pe la mijlocul văii se desluşea ochiul întunecat al adâncurilor fără de scăpare (Someşul este un balaur veşnic flămând), lucru care n-a scăpat privirii agere a femeilor. Iarna, primejdia înecului e şi mai mare, căci apa rece nu îngăduie intervenţia celor dispuşi să sară în ajutor. Aşa că tinerii noştri au privit „luntrea” înţepenită ca uşa unui congelator cam în felul în care Emil Racoviţă s-a uitat în primăvara anului 1898 la vasul „Belgica”, cu deosebirea că, fiind binedispuşi (cinste socrului mare!), ei nu s-au necăjit defel, ci au plecat cântând şi chiuind pe Someş în sus, către Ciocmani, ca să treacă apa pe podul stabil de acolo.

Am hotărât să repet isprava lor, să fac turul cel mare. Anul trecut, în 2010, tot pe vremea recoltării cucuruzului, am făcut un mic tur al Someşului: Centrul Jiboului - Gară - Pietricica Varului - Podul de la Turbuţa - poalele Muntelui lui Rákóczi (pe drumul de care de pe malul drept la Someşului) - Satul Rona - Podul de la Rona - Stadion - Centru. Am revenit ulterior, când s-au pârguit coarnele, împreună cu băieţii, străbătând drumul în celălalt sens.

Deci, fie că veniţi din Jibou pe malul drept, fie pe cel stâng, veţi ajunge la puntea pietonală din Turbuţa. În capătul dinspre sat, o cruce rotitoare montată orizontal împiedică accesul animalelor mari (vaci, bivoli, cai sau măgari). Câteva gospodării ne întâmpină şi ne conduc până la prima răscruce. În faţă, o vale prăpăstioasă, cu pereţii aproape verticali, urcă înspre Ţugluiul Turbuţâi (denumirea locală dată Piscuiului Ronei). Aici lucra cândva cu mult spor pălincăria din sat. Drumul către Ciocmani o coteşte către dreapta, prin centrul satului, peste podeţul improvizat din trei tuburi mari prinse într-un jug de beton.

Turbuţa este o localitate cu o reţea labirintică de uliţe, unde se întâmplă tot felul de lucruri ieşite din comun. În 1990, aici a înflorit o creangă de trandafir într-un măr, „semn” interpretat de un cotidian sălăjean „independent” că Ion Iliescu va câştiga primele alegeri postrevoluţionare. De fapt, fusese o ramură de măr japonez (Malus floribunda) altoită pe unul obişnuit, aşa că n-a fost decât o „minune” conjuncturală, care s-a ofilit fără să lege rod. Ori poate că a fost o atenţionare, ce-a vrut să ne avertizeze: vedeţi că se vor întâmpla nişte grozăvii fără precedent, Bucureştiul va fi invadat de minerii din Valea Jiului şi ne vor face de mândră minune în faţa întregii lumi?

Optsprezece ani mai târziu, un alt măr a scos din pământ o cruce bătrână şi a ridicat-o la o jumătate de metru deasupra solului. Cineva a trimis câteva fotografii la „Ştirile ProTV” şi întreaga ţară s-a bucurat să vadă altceva decât deja plictisitoarele accidente, jafuri, violuri, bătăi, tâlhării, scandaluri şi crime. De atunci, oamenii speră să apară din nou la televizor, iar amintirea ProTV-ului a devenit un mod glumeţ de a primi străinii cu aparate atârnate de gât. Am fotografiat un localnic şi carul său rustic cu boi. I-am cerut voie, n-a protestat, ba chiar s-a bucurat, ca tot omul mândru de animalele frumoase şi sănătoase, crescute cu pricepere în propria gospodărie. Era atât de senin şi de împăcat cu lumea, încât m-am întrebat dacă are televizor acasă (sigur are, c-aşa e standardul social acum) ori timp destul să se uite la năzbâtiile transmise în chip de ştiri.

Strada principală merge tot înainte. O triplă intersecţie este cea cu drumul care vine de la „peşteră”, o minicarieră de unde localnicii extrag piatra folosită pentru clădirea temeliilor de casă sau la construirea gardurilor. Ea se află sus, pe creasta dealului, înainte de un goruniş des, dar este accesibilă şi turiştilor sosiţi dinspre Jibou, care excaladează Piscuiul Ronei (scuzaţi, pe principiul „când eşti în Roma, adoptă obiceiurile romane”, corectez: Ţugluiul Turbuţâi). Grota artificială cu trei săliţe se află în apropierea culmii, la maximum o jumătate de oră distanţă de Crucea lui Ivănescu.

Îmi continui drumul şi ajung la biserica nouă, de piatră. Iniţial a fost şcoală elementară, apoi a fost transformată în sală de cinematograf şi cămin cultural. Poate că nunta de care îmi povestea Dorin a fost sărbătorită chiar aici. Apoi, în 2008, sătenii păstoriţi de părintele Ioan Suciu au hotărât că a trecut timpul să se înghesuie în frumoasa, dar micuţa biserică de lemn şi şi-au dorit o Casă a Domnului mai spaţioasă. Vechiul edificiu este de rit greco-catolic, datează din 1816 şi, ca mai toate aşezămintele religioase din regiune, poartă hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril”. Una dintre curiozităţile arhitecturale ale clădirii o constituie modul de acoperire a altarului, unic în zonă, soluţia constructivă adoptată nemaifiind întâlnită decât undeva departe, tocmai în Suceava. Biserica de lemn prezintă încă o particularitate rar întâlnită, dar în ton cu noul mod de viaţă, cel european, bazat pe multiculturalitate şi unitate în diversitate. Legendele picturilor zugrăvite de românul Lazăr Tocaciu şi ungurul Biró Lajos din Orghiz, au fost scrise în trei limbi: latină, română şi maghiară.

„Torbicza” apare în acte pentru prima oară în 1387, ca sat românesc. În vremurile lui Iancu de Hunedoara şi ale regelui Matei, localitatea este trecută în registrele întocmite de cei care încasau dările ca „penitus deserta”, adică „cu totul părăsită”. Reconstruită după 1682, este mutată din vechea vatră în 1715, ca urmare a unei inundaţii catastrofale. Registrul de stare civilă începe să fie completat din 1858. În monografia sa, Petri Mór ne dă şi denumirile diferitelor părţi: Tabla Stejarului, Dealul, Calea Tălharilor, Stupină, Pictod, Fântâna Fagului, Valea Strâmbă, Zăpodie.

La ieşirea din Turbuţa, în amonte, mă întâlnesc cu un prunc călare pe o altă bicicletă. Intru în vorbă cu el, ca să verific dacă sunt pe calea cea bună, adică pe drumul spre Ciocmani. „Ţineţi-o tot înainte, pe principală”, îmi răspunde ca un om matur la volanul unui camion de douăzeci de tone. Mă străduiesc să rămân serios, deoarece, în lipsa oricăror alternative „secundare”, „principala” a ajuns să fie singurul drum din zonă. În stânga, e o coastă stâncoasă, înclinată la vreo 45 de grade, acoperită cu ierburi şi tufişuri. În dreapta, curge Someşul. Între aceste limite, în spaţiul dintre munte şi apă, se întind grădinile oamenilor.

Peisajul este extraordinar, mai ales toamna, când frunzele capătă diferite culori, de la galbenul frunzelor de plop sau de nuc până la carminul boabelor de măceş şi vişiniul închis, brăzdat cu tuşe verde-cucută sau albastru-marin al tufelor de corn. Pentru fotografii, este cel mai bine să veniţi dimineaţa, când Soarele străluceşte dincolo de albie, dinspre Surduc, Tihău ori Var. Lunca este plină de viaţă. Un cocor cenuşiu şi-a luat zborul până să-l prind în obiectiv. Scoate un sunet strident, de lingură metalică dată pe răzătoare. Apa râului este mică, urmare a secetei prelungite. N-a mai plouat de la începutul lunii august. Pedalez şi înaintez uşor, deşi practic merg la deal. Şirurile de urme paralele tăiate de roţile carelor se apropie din ce în ce mai mult de firul apei.

Când la orizont apar cocoaşele dealului Făget, drumul o coteşte brusc în sus, către stânga. În acel punct, la confluenţa cu pârâul omonim, albia secată a Someşului pare o grădină de stânci sau o masă acoperită cu o faţă albă, pe care uriaşii au răsturnat piesele dintr-un gigantic joc de Mah Jongg. Este un loc propice pentru dat la peşte, dovadă cei doi pescari echipaţi cum se cuvine, cu mai multe undiţe, genţi burduşite, mincioguri şi juvelnice scufundate în apă, în care se zbat zvârlugile argintii.

Cel mai apropiat a venit cu motocicleta, parcată pe malul ierbos. Priveliştea din spatele lui mă surprinde prin formele inedite pe care le proiectează pe cer. Ştiţi bancul cu: „Ce este un drumădar”? Întrebarea se pune pe un ton uşor hârâit, cu gura plină de flegmă şi vârful limbii lipit de dinţi, ca să sune cât mai maghrebian posibil. Şugubăţul cu diplomă confirmată la şapte festivaluri de umor, başca „Cucuruz, mălai de toamnă” din Jibou, va da răspunsul pe acelaşi ton: „Un drumădar este un cămil cu doi cucoşi!” Tocmai aceasta deosebeşte dromaderii şi cămilele bactriene de dealul Făget din aval de Ciocmani, care are trei cocoaşe.

Pe păşunea de dincolo de pârâu şi-a stabilit tabăra o foarte colorată şatră ţigănească. E cald, pruncii sunt în fundul gol şi se joacă în jurul unui ceaun pus pe foc. Un tractor ridică colbul de pe drum şi se învăluie într-un nor de praf gălbui, deloc iubit de obiectivul unei camere foto. Îl urmez de la o distanţă prudentă, până în centrul satului Ciocmani.

Turla albă a bisericii cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, unde a slujit cândva părintele Alexandru Avram, devine tot mai vizibilă. Kádár József susţine că lăcaşul de cult a fost ridicat în locul unei bisericuţe de lemn construită în 1700, (re?)sfinţită în 1869. Episcopia Sălajului dă 1903 ca an al târnosirii bisericii de zid. Casa parohială se află ceva mai sus. Cunosc foarte bine locurile, pentru că au fost descrise de Victor Cârcu, unul dintre prietenii legendarei formaţii timişorene de rock „Phoenix”, azi regizor la teatrul din Karlsruhe (Germania). El este autorul versurilor unor hit-uri precum „Mugur de fluier” sau „Fată verde cu părul pădure” şi şi-a petrecut vacanţele de vară în casa unchiului său, pe atunci preotul din sat. Acum, turma de credincioşi ortodocşi este păstorită de fostul paroh din Cernuc, Teodor Iacob.

Someşul îngheaţă în întregime foarte rar, de regulă în prima decadă a lunii ianuarie, când se lasă proverbialul „ger al Bobotezei”. Şi atunci podul de gheaţă durează doar două-trei săptămâni. În 1458, gerul a ferecat toate apele din această parte a lumii. Tânărul Matei Corvin a fost aclamat ca rege de tovarăşii de arme ai tatălui său, care s-au adunat pe gheaţa Dunării ca să-l întâmpine pe prinţul sosit din Boemia. Istoricii maghiari s-au distrat multă vreme, ştiind că onomastica marelui suveran este celebrată într-o zi când în calendarul bisericesc este trecut Apostolul Matei, sfântul care (aşa susţine tradiţia!) sfarmă gheaţa.

Centrul satului Ciocmani este asfaltat. Şcoala veche a fost renovată, acum are nişte ferestre imense din geam termopan, ca nişte vitrine de magazin. Iarna aceasta va fi lumină şi mai uşor cu lemnele de foc, iar pruncii vor scăpa de grija frigului cât timp vor sta şi vor studia în sălile de clasă. Învăţământul din sat are o vechime de peste un secol şi jumătate. În monografia comitatului Solnoc-Dăbâca, Kádár József scrie că la începutul secolului al XX-lea, învăţătorul de aici preda şi în satul vecin Poieniţa.

Pagina dedicată localităţii Ciocmani în Wikipedia este cvasi-goală. În momentul când am zărit bustul lui Vasile Iluţiu, ridicat în memoria fostului învăţător şi publicist de către copiii săi, Monica şi Vicenţiu, mi-am dorit să aflu mai multe despre activitatea acestui dascăl emblematic. Un articol scris de ziaristul Marius Avram mi-a oferit informaţii preţioase despre ceremonia de dezvelire săvârşită în octombrie 2006, în prezenţa unor personalităţi de seamă, precum prefectul Ioan Todea, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Mircea Ghiurco, inspectorul-şef Ioan Abrudan de la Inspectoratul Şcolar Sălaj. Poate că răspunsurile căutate de mine se află în volumul „Dor de plaiurile natale” al regretatului profesor Valer Vlad, lansat cu acest prilej.

Din centrul localităţii, e uşor să mergi mai departe pe drumul neted ca palma. Când ajungi la intersecţia cu şoseaua principală care vine de la Răstoci, se virează la dreapta. Halta feroviară Ciocmani se află în stânga, în spatele unui stâlp de telegraf pe care scrie: „Atenţie! Câine rău!” (n-am verificat de ce). Dincolo de staţie, începe podul rutier peste Someş, plasat în paralel cu reînnoitul pod feroviar, obiectul unei ilustrate color din anii '70, pe care trecea pufăind o locomotivă Pacific ce tracta vagoanele trenului accelerat Bucureşti - Baia Mare. Consolidat în timpul celui de-al doilea război mondial, prin munca forţată a unor veterani prea bătrâni ca să moară pe front, el a fost aruncat în aer în 1944 de armata germană în retragere, laolaltă cu construcţiile similare din Jibou şi Ulmeni. E un caz absurd, care îmi aduce aminte de „Podul de pe râul Kwai”, extraordinarul roman al lui Pierre Boulle, azi o raritate bibliofilă (încercaţi măcar să vedeţi filmul).

Când te afli în excursie şi îi întrebi pe localnici, distanţele se măsoară în „la o aruncătură de băţ”, „peste vale”, „acolo ni!”, „nu-i departe”. Uneori, aceste indicaţii verbale sunt mult mai precise decât panourile instalate de drumari pe şosele.

În capătul podului rutier peste Someş de la Ciocmani se află o tablă pe care este înscris greşit : Jibou - 18 Km. Peste drum de panoul buclucaş, sub poala pădurii, stă o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Hărţile rutiere şi GPS-urile programate pe baza lor indică 13 km. Cam atât am şi pedalat de aici până acasă. Cum n-aveam lanterna la mine, m-am grăbit să ajung în Jibou înainte de apusul soarelui, aşa că am trecut ca un tren intercity prin Surducul haijin-ului Viorel Mureşan, pe lângă castrul roman de lângă Tihău, ridicat de Legiunea a XIII-a Gemina şi Varul natal al poetului Marcel Lucaciu.

Până când n-am refăcut drumul parcurs de nuntaşii din Turbuţa, care au fost nevoiţi să se întoarcă la Gârbou pe jos în toi de iarnă, n-am priceput de ce Victor Cârcu mărturisea cu atâta mândrie: „Cunosc aproape toate meandrele Someşului. Prundişurile lui albe le-am bătut veri întregi, pe jos sau cu bicicleta. Chiar acum, dacă mă plimb aşa încet, îl şi văd, adânc, zbuciumat, văd morile înşirate. E în mine.” Acum îl înţeleg. Valea Someşului este o cale menită să împlinească sufletul oricărui drumeţ care o străbate. Merită să o cercetaţi. Fie vara, fie iarna, ea vă va oferi o binecuvântată împlinire sufletească.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 12 (83)/ decembrie 2011, pag. 28-30.