31 decembrie 1998

Despre distopii, numai de bine

(c) 1998 - Györfi-Deák György


   Distopia este o naraţiune care ne prezintă o societate contemporană ori din viitor, unde se încearcă dezumanizarea omului în numele idealurilor umanităţii, idealuri ce au fost pervertite ca urmare a hipertrofierii uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii.

   Etimologic, noţiunea provine din limba greacă: dys = dificil, topos = loc. Deci, dintru început, distopia prezintă un loc dificil, dar nu incomod, jenant, supărător, stânjenitor, stingheritor, ci silnic, deci un spaţiu al silniciei, căci doar sinonimele acestui cuvânt reflectă fidel trăsăturile de bază ale unei societăţi distopice: asuprire, exploatare, forţă, împilare, năpăstuire, opresiune, persecuţie, prigoană, oprimare, urgisire. Toate acestea, în numele unui viitor mai bun şi mai uman.

   Critica anglo-saxonă şi germană a obişnuit cititorul cu alte denumiri care încearcă să acopere conţinutul noţiunii de distopie: antiutopie, contrautopie, utopie negativă. La noi, am întâlnit şi forma de utopie pesimistă sau utopie satirică (1). Dar, deşi vremurile trecute au impus folosirea utopiei ca termen pozitiv de comparaţie, sugerarea faptului că distopia ar fi o antiteză utopică a devenit gratuită în prezent. După cum a observat Florin Manolescu, distopia nu poate fi prezentată ca fiind reversul unei utopii, pentru că ea are la bază un mecanism de constituire diferit:

   „Faţă de opoziţia tipică a S.F.-ului (vechi / nou, prezent / viitor) şi faţă de opoziţia clasică prezentă în orice utopie (rău / bine), contrautopia (domnia sa foloseşte acest termen - n.a.) introduce o opoziţie nouă (normal / anormal).“ (2)

   E adevărat, utopia, ca şi distopia, este o replică a societăţii contemporane cu autorul dar, logic, reversul utopiei (sugerat de prefixele pro- şi contra-) ar trebui să fie cea mai rea dintre lumile posibile. După cum arată Florin Manolescu, distopia este cu totul altceva, ea este cea mai anormală dintre lumile posibile.

   „Demonstraţia sau operaţiunea logică, pe care o sugerează ca literatură contrautopia, echivalează cu artificiul cunoscut sub numele de reducere la absurd. Într-o contrautopie, valoarea redusă la absurd este omul.“ (3)

   Acesta este cea mai explicită formulare a adevărului despre distopie, un adevăr îndrăzneţ şi cândva foarte deranjant. Utopia (care beneficia de o origine de clasă sănătoasă, socialistă) a fost des utilizată la noi ca pretext pentru a putea vorbi despre distopie şi societăţile totalitare ca despre ceva aflat la antipodul utopiei. Numai astfel temerarele analize ale lui Horia Aramă („dacă utopia e totdeauna veşnică şi socială, contrautopia se bucură de o valenţă actuală şi de una civică“) (4), Mircea Opriţă („utopistul modern se leagănă în iluzia că, dacă utopiile înaintaşilor s-au stins rând pe rând în neputinţă şi în propriile lor aberaţii, utopia sa e în firea lucrurilor“) (5), Sorin Antohi (6) şi Ion Hobana (7) au putut aborda fără repercursiuni acest teritoriu virgin al criticii literare. Cunoaştem şi alte încercări de teoretizare a subiectului, dar, din cauza silniciei din Epoca de Aur, autorii n-au mai putut să-şi publice lucrările şi / sau au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate. Bineînţeles, li s-a acordat azilul politic deîndată ce au ajuns să-l ceară.

   Romanul distopic a apărut mai recent în literatură decât mult mai vârsnica utopie. Primul titlu care deschide lista exemplificărilor în capitolul dedicat de Florin Manolescu subiectului este Le monde tel qu'il sera de Emile Souvestre (autor absent din cunoscuta istorie a s.f.-ului alcătuită de Jacques Sadoul, precum şi din cuprinzătoarea retrospectivă a anticipaţiei franceze alcătuită de Ion Hobana) şi a apărut, probabil în foileton, între 1845 - 1846. Oricum, prin construcţie, prin modul de prezentare a tramei, distopia se apropie mult mai mult de realismul naturalist (Émile Zola) decât de feeriile renascentiste ce încercau să alcătuiască o societate umană perfectă.

   Mecanismul lăuntric al distopiei este simplu: reducerea omului la absurd se realizează prin hipertrofierea uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii. În mod paradoxal, aceasta se realizează prin exagerarea şi în numele grijii faţă de om, luat în parte, ca individ. Distopia operează cu trecerea peste limită, astfel încât normalul „bine“ este pervertit în anormalul „şi mai bine“. Iar „mai binele“, precum bine se ştie, este duşmanul binelui (şi, într-o vreme, chiar al poporului).

Minunata lume nouă

   Una dintre exemplele cele mai grăitoare este Brave New World (Minunata lume nouă) a englezului Aldous Huxley. Ea a apărut recent în colecţia CLASICI AI LITERATURII MODERNE a editurii Univers, alături de volumul de eseuri Reîntoarcere în minunata lume nouă, traduse de doi buni cunoscători ai limbii engleze, Suzana şi Andrei Bantaş. Volumul se deschide cu o prefaţă atotcuprinzătoare, semnată de Dumitru Ciocoi-Pop, care a alcătuit şi tabelul cronologic. Să nu uităm că aceeaşi editură ne-a oferit în 1991 celebra Nineteen Eighty-Four (O mie nouă sute optzeci şi patru) a lui George Orwell, în traducerea lui Mihnea Gafiţa.

   Minunata lume nouă se deschide cu un citat din scriitorul şi filizoful rus Nikolai Berdiaev, cunoscutul analist al fenomenelor totalitare: (8) „Utopiile sunt realizabile. Viaţa se îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi de a reveni la o societate neutopică, mai puţin «perfectă», dar mai liberă.“ Oare ce-şi propunea să transmită acest motto la data apariţiei cărţii, în 1932, când într-o parte a Europei pornise ascensiunea fulminantă a fascismului şi nazismului, iar în cealaltă începuse teroarea „gulag“-urilor?

   Huxley opune „dominaţiei rasei ariene“ şi formulei „comunism = bolşevism + electricitate“ larga panoramă a Statelor Unite ale Lumii din anul 632 după Ford. Deviza noii societăţi este:

   «COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE»

   Ca să realizeze aceste deziderate, statul duce o politică strictă de control demografic şi educaţional. El îşi produce cetăţenii pe bandă rulantă, în cantităţi şi pe categorii calitative strict determinante, marcate cu literele alfabetului grecesc, şi începe îndoctrinarea lor încă din faza embrionară. Astfel, Alfa sunt intelectualii conducători, Beta tehnicienii de înaltă calificare, Gama şi Delta formează proletariatul, pe când Epsilon nici nu ating nivelul obişnuit de inteligenţă umană. Nemaiavând menirea să procreeze, sexul devine o sursă de plăcere neîngrădită, femeile sunt libere să devină cât mai pneumatice, iar bărbaţii cât mai virili. Dar la ce ne-am fi putut aştepta din partea unui autor care considera într-un alt roman alt său, Eyeless in Gaza (Orb în Gaza), „castitatea drept cea mai nenaturală dintre perversiunile sexuale“? (9) Deoarece copiii sunt concepuţi şi crescuţi în eprubete, până la vârsta când ajung să fie decantaţi, cuvintele „mamă“, „tată“ şi „ a naşte“ sunt considerate ca fiind ruşinoase. Principala metoda de educare este hipnopedia, învăţatul în timpul somnului, folosită astfel încât adultul să dorească să facă ceea ce i- a fost predestinat de către stat. Texte de genul celui care urmează sunt repetate necotenit celor mici, după principiul „62.400 de repetiţii zămislesc un adevăr“:

   „Copiii Alfa sunt îmbrăcaţi în gri. Ei muncesc mult mai mult decât noi pentru că sunt extraordinar de deştepţi. De fapt, mie îmi pare grozav de bine că sunt Beta, pentru că nu trebuie să fac o muncă atât de grea. Şi, pe urmă, noi o ducem mult mai bine decât copiii Gama şi copiii Delta. Copiii Gama sunt proşti. Toţi sunt îmbrăcaţi în verde, iar copiii Delta sunt îmbrăcaţi în kaki. Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta. Şi Epsilonii sunt încă şi mai răi. Sunt aşa de proşti că nici nu ştiu să scrie ori să citească...

   Dacă totuşi condiţionarea dă greş, statul mai are un as în mânecă. Stabilitatea societăţii se bazează pe larga utilizare a unui drog euforizant, denumit soma, ca şi nectarul zeilor indieni. Dacă denumirea vi se pare cunoscută, s-ar putea ca acest lucru să se datoreze cubului soma, un joc prezentat de matematicianul american Martin Gardner într-una dintre cărţile sale de popularizare (10) şi născocit de scriitorul danez Piet Hein, compus din 7 piese de câte patru sau trei cubuleţe, ce pot fi astfel imbinate (după multă trudă) astfel încât să formeze un cub mare cu latura de trei cubuleţe. Aldous Huxley, provenit dintr-o familie de naturalişti celebri, avea cunoştinţe foarte exacte despre droguri. Mai mult chiar, peste ani, în 1954, el va publica o relatare despre o şedinţă cu mescalină, sub un titlu împrumutat dintr-o frază a lui William Blake: „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, orice lucru ar părea omului aşa cum este - infinit“. (11) Soma constituie atât salariul proletarilor, cât şi principalul mijloc de control al lor.

   Dar Bernard Marx, psihologul, refuză să recurgă la acest surogat de fericire. El s-a îndrăgostit de Lenina, una dintre infirmierele drăguţe de la centrul de incubaţie londonez şi reuşeste s-o convingă să-l însoţească într-o Rezervaţie pentru Sălbatici. Aici, printre amerindienii care au refuzat virtuţiile civilizaţiei şi preferă să trăiască în libertate, îl descoperă pe John, un sălbatic autodidact, un personaj tragic, care nu aparţine nici uneia dintre cele două părţi. În sălbăticie, John l-a descoperit pe Shakespeare, interzis în Statele Unite ale Lumii, pe care-l cunoaşte si-l iubeşte în profunzime, dar mai tare se îndrăgosteşte de Lenina. Dar moralitatea ei, mult deosebită de cea elisabetană, îl determină s-o refuze, aşa cum nu poate să accepte nici lume civilizată, pe care o denumeşte ironic, folosind replica Mirandei din Furtuna: „minunată lume nouă, care cuprinde atâtea făpturi alese!“ N-are altă soluţie, deoarece momentele care marchează orice existenţă umană: naşterea, căsătoria, moartea, sunt ridiculizate, desacralizate, depersonalizate, iar Mustapha Mond, Controlorul Mondial, veghează ca lucrurile să rămână aşa, în numele stabilităţii sociale:

   „Oamenii sunt fericiţi; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriţi; trăiesc în siguranţă; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrâneţe; n-au mama şi taţi care să-i necăjească şi să-i sâcâie; n-au soţii ori copii ori iubiţi ori iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiţionaţi în aşa fel încât practic nu pot să se poarte decât aşa cum trebuie. Şi dacă ceva nu e în regulă, au la dispoziţie soma.

   Dar John refuză soma şi încearcă să-i convingă şi pe altii să renunţe. Nereuşind, aruncă pe fereastră raţia de drog ce se distribuia angajaţilor Delta de la clinica pentru muribunzi unde tocmai îi murise mama. Scăpat cu greu de poliţie din ghearele muncitorilor, el rămâne totuşi în libertate, la intervenţia Controlorului. Bulversat, fuge din calea Leninei şi alege calea cea mai grea, a izolării şi a luptei impotriva propriilor sentimente. Dar indolenta societate de consum a Statelor Unite ale Lumii percepe această luptă ca un spectacol, îl întărâtă pe orgoliosul Sălbatic s-o ducă la extrem şi, ca urmare, Lenina este sacrificată pe altarul consumatorilor de senzaţii tari. Cuprins de remuşcări, John se spânzură. Prietenii săi sunt exilaţi în insulele Falkland, unde pot să gândească orice şi cât vor, acolo oricum n-au cui să comunice cele descoperite

   Huxley va reveni asupra subiectului în deja amintitul volum de eseuri, publicat în 1958. El şi-a motivat gestul astfel: „Acum după douăzeci şi şapte de ani, (...) mă simt mult mai puţin optimist decât eram atunci când scriam Minunata lume nouă. Profeţiile făcute în 1931 devin realitate mult mai devreme decât credeam eu că se va întâmpla...“ Cinci ani mai târziu, scriitorul englez avea să moară la câteva ore după asasinarea preşedintelui american John Fitzgerald Kennedy...


O carte pe nedrept trecută cu vederea

   Foarte recent, poate şi în mare grabă (exemplarul pe care l-am achizitionat avea foile legate anapoda: un fascicul era chiar aşezat invers, altul era dublat), a apărut la Editura PAIDEIA, cu prezentarea şi în traducerea lui Mihai Maxim, o altă distopie celebră, romanul Noi a lui Evgheni Zamiatin. Statul Unic este un stat perfect din punct de vedere matematic, populat cu numere individualizate prin câte o iniţială (consoanele sunt bărbaţi, iar vocalele sunt femei), ce locuiesc în blocuri transparente (mobilate cu mobile transparente), dotate totuşi cu storuri, pentru că de două ori pe zi, între 16,00-17,00 şi 21,00-22,00 fiecare număr dispune de câte o oră personală, când, dacă a primit repartiţia („fiecare număr are drepturi sexuale asupra fiecărui alt număr“, dar pe care trebuie să le solicite în prealabil printr-o cerere scrisă) şi aprobarea biroului specializat (talonul roz), are voie să tragă perdelele şi să se bucure de plăcerile trupeşti. După ce-a fost permisă, dragostea celor două numere trebuie să rămână fără rod, altfel drăguţii sunt pedepsiţi exemplar.

   Dacă numărul nu are cu cine să-şi petreacă timpul liber, el se poate plimba prin oraş, încolonat în rândurile formate din câte patru numere: „aşa cum sunt prezentaţi luptătorii pe monumentele asiriene: o mie de capete, două picioare turnate - un întreg, două mâini desfăcute - un întreg,“, păzite de paznici înarmaţi cu bice electrice, care pedepsesc orice ieşire din ritm. După orele 22,30 circulaţia e absolut interzisă dar poate să stea la masa de scris şi să creeze „tratate, poeme, manifeste, ode sau compuneri despre frumuseţea şi măreţia Statului Unic“. Altminteri, cele zece milioane de numere izolate prin Zidul Verde de restul lumii („zidurile sunt baza condiţiei umane“) consideră Mersul Trenurilor drept una dintre capodoperele antichităţii, iar singurul poet care are la un moment dat revelaţia genialităţii este trăznit de Binefăcător, conducătorul statului, în cadrul unei execuţii publice. De altfel, Binefăcătorul a fost reales an de an în Ziua Unanimităţii, care-şi trage numele de la faptul că: „istoria Statului Unic nu cunoaşte întâmplarea ca vreun singur vot să fi îndrăznit a încălca măreţul unison“. Drept răsplată, în această zi, fiecare număr primeşte o uniformă nouă, albastru-gri. Dar iată că vine acea incredibilă zi, când, la întrebarea: cine e „contra“? se ridică mai multe mâini.

   Lui D-503, eroul principal, acest lucru îi apare ca sfârşitul unei civilizaţii perfect alcătuite. El este un matematician cu o gândire riguros logică şi perfect îndoctrinat. În ciuda influenţei favorabile pe care o manifestă asupra lui tânăra I-330, una dintre capetele răzmeriţei, pe care o iubeşte şi ajunge chiar să fie gelos, D-503 este incorigibil: se bucură atunci când află din Ziarul de Stat că s-a îmbolnăvit de fantezie, iar echipele medicale ale Binefăcătorului îl pot vindeca printr-o simplă operaţie chirurgicală. Dacă cetăţeanul model din el ezită s-o facă, e numai pentru că a descoperit că imediat ce a terminat Integralul, astronava pe care o proiectase şi o construise pentru a purta la stele mesajul fericirii matematice, a devenit o persoană indezirabilă. Dezechilibrat, încearcă să se predea la unul dintre Birourile Custozilor, poliţia politică din Statul Unic, dar îşi dă seama că de acolo a pornit totul. Derutat, pleacă hoinar pe străzi, unde este luat de o razie şi dus să i se facă Marea Operaţie. Ulterior, se duce la Binefăcător şi o denunţă, apoi asistă impasibil la torturarea lui I-330.

   Ea este o femeie voluntară şi liberă, cu un temperament opus maternei şi docilei O-90, care se retrage discret după pătrunderea impestuoasă a lui I-330 în viaţa lui D-503 şi se mulţumeşte doar să-i poarte (legal!) copilul. I-330 iubeşte culorile, îi place să se îmbrace variat, să bea alcool, să evite monotonia vieţii din Statul Unic. Ea ştie să-şi impună idealul şi să-i convingă şi pe ceilalţi, îşi asumă riscurile acţiunilor pe cont propriu, dar este totodată o visătoare: ar vrea să facă din Intregral un fel de crucişător Aurora al revoluţiei numerelor, o navă-simbol aducătoare a izbăvirii generale. Povestea ei de dragoste se termină trist, pentru că D-503 nu-şi poate depăşi tiparele, el nu doreşte evadarea din monotonia unei vieţi perfect organizate.

   Evgheni Zamiatin şi-a scris cartea în 1920, când statul sovietic era abia în formare, după 4 ani de război civil. O vreme a circulat sub formă de manuscris, apoi în 1924 a apărut în Stalele Unite traducerea ei în engleză. Prin strădaniile unor prieteni, în 1927 vede lumina tiparului la Praga versiunea originală (cea în limba rusă), de unde se va răspândi pretutindeni. Drept urmare, în 1931 Zamiatin este trecut pe listele negre, „ale duşmanilor poporului“, şi numai intervenţia lui Gorki îl salvează de furia lui Stalin. Scriitoru1 este nevoit să aleagă calea bejeniei. Moare la Paris, în 1937. Influenţele sale pot fi identificate în mai toate romanele distopice ulterioare, atât în deja amintita Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley (1932), cât şi în orwelliana O mie nouă sute optzeci şi patru (1948) (12), dar mai cu seamă în romanul americanului Ray Bradbury, 451 Fahrenheit (1951), unde regăsim atât tema evitării plimbărilor nocturne, nostalgia amintirilor din Casa Veche, cât şi încercarea de salvare a valorilor civilizaţiei de către rebelii care se ascund în pădure.


NOTE:

   (1) Aramă, Horia Colecţionarul de insule. Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p. 315 şi urm. şi Opriţă, Mircea H. G. Wells. Utopia modernă. Bucureşti, Albatros,1983, p. 191 şi urm.

   (2) Manolescu, Florin Literatura S.F. Bucureşti, Univers, 1980, p. 72.

   (3) idem, p. 67

   (4) Aramă, Horia op.cit., p. 315

   (5) Opriţă, Mircea op. cit., p.24. Fragment publicat iniţial în Almanahul Anticipaţia 1984, p. 89.

   (6) Eseurile din cartea intitulată iniţial Cetatea fatală, publicate prin diferite reviste, fanzine sau almanahurile Anticipaţia, reunite ulterior în volumul: Antohi, Sorin Utopica. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.

   (7) Hobana, Ion Viitorul a început ieri, retrospectiva anticipaţiei franceze cu texte în traducerea autorului. Bucureşti, Ed. Tineretului, 1966.

   (8) Berdiaev, Nikolai Împărăţia spiritului şi împărăţia Cezarului. Timişoara, Amarcord, 1994.

   (9) Trei secole de paradox. Bucureşti, Albatros, 1983, p. 259.

   (10) Gardner, Martin Amuzamente matematice. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 212 - 223.

   (11) Carrfre, Emmanuel Eu sunt viu, voi sunteţi morţi. Philip K. Dick (1928 - 1982). Bucureşti, Nemira, 1997, p. 79 - 80

   (12) „Un înţelept antic a spus un lucru magistral - cu totul întâmplător, desigur: Dragostea şi foamea stăpânesc lumea. Ergo, pentru a stăpâni lumea, omul trebuie să fie stăpân pe stăpânii lumii.“ Zamiatin, Evgheni Noi. Bucureşti, Paideia, p. 33 - 34.

   În replică, reproducem următorul pasaj din 1984: „Cum s-ar putea menţine exacerbarea obligatorie a fricii, a urii şi-a credulităţii tembele de care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţe motrice. Atracţia sexuală era o primejdie pentru partid şi atunci Partidul o pusese la lucru în folosul propriu.“ Orwell, George O mie nouă sute optzeci şi patru. Bucureşti, Univers, 1991, p. 117.


Articol publicat iniţial în:
Limes (Zalău), Anul 1, Nr. 3-4 / 1998, pag. 80-84.
Versiunea on-line a apărut în:
Pro-Scris, An. 1, Nr. 3-4 / 18 decembrie 2000.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu