Drumul popilor

(Techergheli sălăjene 1)

(c) 2011 Györfi-Deák György


I.

Pe vremea lui Ceauşescu, automobilele „Dacia” negre cu „numere mici” (formate din trei cifre) erau rezervate oficialităţilor: miniştri, secretari de stat, secretari de partid, activişti de rangul întâi. În zonele cu drumurile proaste, neîntreţinute, pline de hârtoape, noroi sau praf, şefii judeţului foloseau autovehicule de teren, de obicei ARO, de culoare cenuşie sau crem, tot cu numere mici. Câteva „Dacii” negre, cu numere de înmatriculare din patru cifre, erau cele „popeşti”, folosite de înaltele feţe bisericeşti. Restul clerului utiliza trenul pentru deplasările la distanţă şi bicicleta pentru drumurile scurte.

Din prea puţin strălucitoarea „Epocă de Aur” ne-a rămas spre derâdere anecdota cu şeful de post care avea ciudă pe popa din sat. Când părintele a trecut pe lângă el, călare pe bicicletă, miliţianul l-a întrebat:

- Încotro, părinte?

- Cu Dumnezeu înainte! i-a răspuns smerit preotul.

- Aha! zise miliţianul şi îşi scoase bucuros chitanţierul. Doi pe o bicicletă! E o infracţiune în trafic care se sancţionează cu amendă! Ia stai şi plăteşte!

Biserica romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului” din Jibou a fost sfinţită în Anul Domnului 1886, adică tocmai cu 125 de ani în urmă. Ea a fost înălţată cu sprijinul muncitorilor italieni şi polonezi care au lucrat la construirea liniilor de cale ferată, întâi ca şi filie (biserică aparţinătoare) a parohiei din Gârcei, apoi ca parohie de sine-stătătoare, cu o filie în Sâncraiu Silvaniei, închinată „Inimii lui Isus”. Beneficiind de o susţinere materială substanţială din partea consiliului local, după 23 de ani de la ultima renovare (1988), preotul paroh Láber Ferenc a reuşit să înnoiască exteriorul lăcaşului de cult. De asemenea, s-a lucrat şi la casa parohială, astfel încât la ceasul de sărbătoare totul să fie primenit şi curat. Au fost mecanizate două dintre cele trei clopote, turnate înainte de Primul Război Mondial în atelierul lui Novotny Antal din Timişoara. Jubileul a fost celebrat de însuşi Episcopul Oradiei Mari, Excelenţa Sa Böcskei László, în duminica din 28 august 2011.

La eveniment au participat preoţi şi credincioşi din Oradea, Zalău, Cehu Silvaniei, Jibou (în spiritul ecumenic al noului mileniu, părintele reformat Molnár Endre a acceptat invitaţia) Ilişua, Sâncraiu Silvaniei, Şimleu Silvaniei etc. Localnicii s-au străduit să participe la organizarea evenimentului şi au ajutat cu însufleţire la curăţenie, împodobitul bisericii, pregătirea bucatelor, primirea oaspeţilor etc.

Pe lângă toate aceste acţiuni organizatorice şi activităţi spirituale tipice festivăţilor religioase, mi-am propus ca atunci când se va ivi un pic de timp liber să încerc şi ceva mai puţin evident, ceva legat de experienţa directă, o explorare nu atât terestră cât a unor trăiri sufleteşti, destinată să ne transpună în cotidianul şi extraordinarul vremurilor trecute şi, ca finalitate ultimă, să ne apropie de Dumnezeu.

Prin urmare, mi-am propus să cinstesc eforturile tuturor preoţilor parohi din Jibou care au slujit în filia din Sâncraiu Silvaniei printr-o excursie dedicată lor. Până să primească maşini de la episcopie, ei au străbătut cei 12 km dintre cele două localităţi pe jos (per pedes apostolorum) sau pe două roţi. Din două în două duminici (ori în oricare altă zi, în cazul urgenţelor), preotul din Jibou pleca către credincioşii adunaţi în biserica aflată peste dealul cel mare, indiferent dacă era vară sau iarnă, caniculă sau ger, ploaie ori viscol. Am dorit să văd ceea ce au văzut ei, să simt ceea ce au simţit, să-i mulţumesc astfel Domnului că au împlinit ceea ce li s-a dat să împlinească.

Am pornit dimineaţa la opt. Am mers pe strada Tudor Vladimirescu, apoi am străbătut lumea viu-colorată a Cărămidarilor (acum rebotezată Stejarilor). Porţiunea dintre capătul Jiboului şi ferma de vite de la GOSTAT nu este asfaltată. Acolo, spre stânga, se coteşte către Castelul Béldy (1905), fost spital de boli nervoase, ansamblu trecut acum în proprietatea consiliului judeţean. Poate cu această ocazie vor repara şi drumul. Am pedalat tot înainte, neabătut, în sus pe vale. Şoseaua trece pe sub ştreaşina unor stejari, din care cădea câte o ghindă coaptă ori de câte ori crengile erau scuturate de  rafalele de vânt. Pârâul Şoimuş curge pe sub poala codrului din stânga, în capătul terenurilor cultivate. În stânga, am trecut pe lângă un ocol silvic, judecând după construcţii.

Satul Şoimuş aparţine de comuna Someş-Odorhei. Numele provine din limba maghiară: „Solymos”, adică „loc cu şoimi”. Petri Mór crede că numele i se trage de la faptul că localnicii îşi plăteau birul către rege cu răpitoarele dresate şi folosite de seniorii vremii la vânarea păsăretului sălbatic. Până în 1604, au existat două localităţi învecinate: Şoimuşu Mic şi Şoimuşu Mare. În urma incursiunilor făcute de lefegiii din ostea lui Basta în perioada Contrareformei, în prezent a rămas doar ultimul.

Prima casă întâlnită poartă numărul 213 şi are o răstignire în faţă, la gard. Majoritatea sunt construcţii tradiţionale din cărămidă şi lemn, bine întreţinute, o plăcere pentru privirile orăşenilor, obosite de termopane şi beton. Clădirile au pridvoare cu portiţe în dreptul uşii de intrare în casă şi sunt înconjurate de brâuri de viţă-de-vie legată de stâlpii sculptaţi din lemn. Odăile sunt mici şi au ferestre minuscule, ochiuri de geam cu şipci îmbinate în cruce. Nimic supradimensionat, nimic artificial. Totul pare bine orânduit, practic şi familiar - un spaţiu al liniştii, al vieţii aşezate, al belşugului inimii.

Biserica ortodoxă din localitate a fost înălţată în 1934. Este din piatră şi are două turnuri. Conform datelor oferite de Episcopia Sălajului, are hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, iar turma este păstorită de preotul paroh Marius-Ovidiu Ţura. Pictura interioară a fost realizată în perioada 1971-1976, de către pictorul Nicolae Pop din Ceparii de Argeş. În curtea şcolii, am zărit mai multe construcţii viu-colorate, un loc de joacă frumos amenajat pentru copii.

Am intrat la magazinul sătesc ca să aflu pe unde să umblu. Drumul cel mai scurt către Sâncraiu Silvaniei este „pe la râpă, prin pădure, dar pe acolo nu se poate trece cu bicicleta”. Dar dacă insist, atunci să continui pe strada mare până la ieşirea din sat, apoi mai departe, până unde este o tablă cu: „Depozitarea gunoaielor interzisă”. Acolo drumul se desparte: o parte merge înainte, către şoseaua Zalău-Cehu Silvaniei; altă parte o coteşte la stânga, prin pădure, către viile Sâncraiului. Am găsit bifurcaţia, chiar dacă între timp tabla a dispărut şi au rămas numai gunoaiele din cauza cărora a fost pusă.

Am luat-o către pădure. O parte de circa un hectar a fost tăiată, au rămas doar patru copaci, doi fagi şi doi stejari, dar şi ei sunt marcaţi pentru viitoarea sacrificare pe altarul câştigului facil. Traseul prin codru începe anevoios, printr-o vale abruptă, baricadată de o succesiune de trunchiuri căzute. Ştia femeia de la magazin ce se poate şi ce nu. Traseul poartă un marcaj forestier, cu bandă verticală roşie, dar apoi, după un urcuş de vreo 10 minute, se lărgeşte şi devine o adevărată promenadă. În momentul când am văzut solul răvăşit de râturile mistreţilor, am admirat curajul preoţilor. Până în anii '60, au existat şi haite de lupi în Sălaj, iar acum, ca urmare a protejării naturii, ele au reapărut. În vara anului 2008, ciobanii din Şoimuş s-au plâns pădurarilor că stâna le-a fost atacată de fiare. Vulpile turbate reprezintă un alt pericol, uneori mortal. Traseul prin miez de codru nu durează decât cel mult o jumătate de oră, iar de acolo se coboară pe coasta unui deal cu expoziţie sudică, pe lângă viile plantate pe araci. Merii pleşuvi poartă cununi de vâsc, iar nucii roşi-galbeni-verzi încep să semene cu rastafarienii jamaicani. În apropiere de biserica reformată, întâlnesc primii săteni. Toth Erzsébet, o femeie mai în vârstă, confirmă faptul că am venit pe calea cea bună. Ultimul paroh care a folosit bicicleta pentru deplasare a fost părintele Radnóthi Szakács Albert (2003-2006). Preoţii se întorceau la Jibou tot prin pădure, deoarece era cea mai scurtă cale. În total, am mers două ore cu bicicleta sau pe lângă ea, împingând-o, până când am ajuns la bisericuţa soră din Sâncraiu Silvaniei.

Când amintesc în discuţii de acest nume, majoritatea jibouanilor se gândesc la Sâncraiu Almaşului din comuna Zimbor. Este interesant că şi pe vremea lui Petri Mór, la începutul secolului XX, a existat în „Sălagiul cel mare”, comitatul întins până la Carei, o altă localitate, aflată acum în judeţul Satu Mare: Eriu-Sâncrai. În toate cazurile, numele provin de la primul rege al Ungariei, I. István (Ştefan I, reprezentat cu crucea şi sabia în mână), fiul principelui Géza, canonizat de Papa Grigore al VII-lea la 20 august 1083 ca sfânt al Bisericii Catolice, împreună cu un alt rege sfânt, I. László (Ladislau I, cel reprezentat cu barda în mână), întemeietorul Oradiei Mari. Am citit cu multă veselie un expozeu unde apărea o etimologie forţată, bazată pe „cuvintele latineşti din traducerea în româneşte a cunoscutei sintagme 'kaiserlich und königlich' din timpul Monarhiei Austro-Ungare”. Dar Sâncraiu a fost amintit sub acest nume cu şaptezeci şi patru de ani înainte de catastrofa de la Mohács, cu două secole jumătate înainte ca habsburgii să înglobeze Ardealul în imperiul lor, cu patru sute de ani înainte ca Franz Josef I să-şi înceapă domnia: 1452 Zenthkkyrl; 1549 Zentkiraly; 1762 Szilágy Szent Kiraly; 1797 Szentkiráj; 1850 Szint Kraj; 1854 Szilágy-Szent-Kiraly; 1900 Szilágyszentkiraly; 1930 Sîncraiul-Silvaniei; 1966 Sîncraiu-Silvaniei.

Ultima dată am fost aici la „Sărbătoarea Inimii lui Isus”, un eveniment cu dată mobilă, celebrat anul acesta (2011) în 26 iunie. Teoretic, acolo unde preotul slujeşte zilnic, ea se prăznuieşte în săptămâna de după „octava Trupului Domnului”, în vinerea de după cea de-a doua duminică de după Rusalii. La Sâncrai, se sărbătoreşte la sfârşit de săptămână. Cum nici credincioşii calvini, nici cei baptişti din localitate n-au prea multe ocazii festive peste an, hramul bisericuţei de aici constituie un bun prilej de adunare a fiilor satului, indiferent de confesiune. Multe dintre familiile catolice se numesc Szongoth, adică „fiul Domnului” şi sunt urmaşii unor colonişti şvabi.

Conform cercetărilor lui Kovács Kuruc János, primul preot pomenit în acte, la 8 aprilie 1452, era catolic şi se numea Bereck. În acea vreme, în sat au trăit mai mulţi „boieraşi” (mici nobili), scutiţi de anumite dări, dar obligaţi să ia parte la apărarea regatului. Până la Reformă, a fiinţat şi o mănăstire dominicană, înfiinţată în secolul al XI-lea de I. László (Sfântul Rege Ladislau). În 1551, în vremurile tulburi de după cucerirea cetăţii Buda de către sultanul turc Soliman Magnificul, cel cu o singură soţie, la acest aşezământ monahal a poposit regina-mamă Izabela Iagello, văduva regelui Ioan I (Ioan Zapolya), îndreptându-se către Polonia natală, condusă (adică atent supravegheată) de viitorul cardinal Martinuzzi, celebrul „frate Gheorghe”, o adevărată „eminenţă cenuşie” din istoria Ardealului. După ce s-a ştiut scăpat de grija prinţului moştenitor, Martinuzzi a fost şi el grabnic asasinat de propriul secretar la porunca împăratului austriac Ferdinand I. Ce păcat că Shakespeare s-a născut cu 13 ani mai târziu. Ce subiect de tragedie istorică, cu dese răsturnări de situaţie, ar fi putut scrie!

Vechea biserică romano-catolică a fost construită pe locul fostei mănăstiri, dar apoi a fost preluată şi folosită până în 1869 de comunitatea reformată, care a dărâmat-o şi a reconstruit-o din temelii în 1871, pe baza planurilor lui Wolfart Mihály: un edificiu svelt, dreptunghiular (16x8 m), cu o înălţime de 10 metri, folosit şi în prezent.

Noua bisericuţă de rit roman se află în dreptul şcolii primare, a fost ridicată cu sprijinul baronului din Gârcei şi sfinţită în 1937. Pe pereţi, vizitatorul va descoperi cu surprindere 14 acuarele mari, frumos desenate şi colorate, care compun Via Crucis (Calea Crucii). În răstimpurile cât Jiboul n-a avut paroh, sfintele slujbe au fost ţinute de preoţii din Cehu Silvaniei sau, mai rar, de către cei din Zalău.


II.

Când m-am pregătit pentru drumeţia la Sâncraiu Almaşului, am consultat un GPS. Harta electronică mi-a indicat un traseu prin Cuceu şi Dobrin, dar întrucât ştiam de la bătrânii comunităţii că preoţii noştri s-au dus cu bicicleta prin Şoimuş şi am ţinut neapărat să urmez calea aleasă de ei, am ales să mă întorc acasă pe celălalt drum. Într-un fel, aşa am făcut turul marelui deal din partea de apus a Jiboului, o pădure plină de taine, la marginea căreia se află cavoul pruncilor şi baronilor Wesselényi, acum cu totul ruinat, despre care vom scrie altădată, atunci când va sosi ceasul potrivit.

Centrul de comună Dobrin începe, practic, din locul unde se termină Sâncraiu Silvaniei. Diferenţa o face asfaltul, întins peste întreg labirintul de străzi şi uliţe din localitate. Îl străbat urmărit de o maşină a gunoierilor, trimisă din Zalău să golească tomberoanele sătenilor, nişte recipiente parcă tocmai potrivite pentru a pune varza la murat (unii chiar le folosesc în acest scop).

Clădirea primăriei este primenită cu geamuri termopane, tăbliţele de pe pereţi sunt bilingve. De altfel, şi în curtea şcolii, băieţii care bat mingea se strigă şi se ceartă în limba maghiară. Am reţinut P. A. P. I. (Punctul de Acces Public la Informare) din cadrul căminului cultural.

Poliţia are gratiile puse peste uşă, închise cu lacăt, semn că planurile de restructurare ale domnului ministru de interne au fost aplicate şi în regiune. Pe plaiurile mioritice sălajene, unde văile brăzdează adânc spaţiul colinar şi lasă puţine posibilităţi de acces, echipajele de intervenţie rapidă vor pierde câte două-trei ceasuri până să ajungă cu maşinile în localităţile care nu sunt pe şosea. Ori poate că se intenţionează trimiterea unor elicoptere, mari consumatoare de combustibil. În plus, cu gândul la starea drumurilor noastre, se pune de la sine întrebarea cât vor circula automobilele cu ninu-ninu şi cât vor sta în atelierele de reparat? Am citit în ziare că au patrulat jardarmii în jurul Şoimuşului şi i-au prins (din nou) pe cărămidarii din Jibou cu carele pline de lemne. Dacă noua forţă de ordine a fost concentrată la maximum, într-o „picătură” instant, numai jandarmii rămân şansa bătrânilor singuri de la ţară, deloc înclinaţi să se mute la oraş, decişi să treacă întru cele veşnice acolo unde au trăit toată viaţa.

În Dobrin, există mai multe lăcaşe de cult. Cândva a existat şi unul romano-catolic, undeva lângă cimitirul vechi, acum dispărut fără urmă. Comunitatea ortodoxă are o biserică de lemn, sfinţită în 1720 şi una nouă, de zid, târnosită în 2003, unde slujeşte părintele Dănuţ Boşca. Mai demult, parohia era în Deleni, de unde a fost mutată în 1976 de către preotul Liviu Ungur.

În albumul „Bisericile de lemn din Sălaj”, actualul paroh a consemnat istoria întemeierii edificiului de lemn. Într-o inscripţie cu litere chirilice, aflată deasupra uşii de la intrare şi pe peretele de la altar, sunt trecute numele ctitorilor: Toader Lazăr, Gheorghe Cosma, Vasile Căpâlneanu, Ilie Căpâlneanu şi alţi trei, acum greu de descifrat. Unul dintre ei s-a căsătorit cu fata unui mic nobil ungur, de confesiune romano-catolică, iar clădirea a fost ridicată pe terenul primit ca dotă. Impresionează turnul cu foişorul aerisit, de o deosebită eleganţă. S-au făcut unele reparaţii la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Şindrila de pe acoperiş a fost înlocuită cu tablă în 1975, dar n-a rămas acolo decât până în 2000-2001, când s-a revenit la vechiul material, s-a schimbat talpa bisericii, precum şi unele dintre părţile distruse într-un incendiu izbucnit în pronaos. În 2008, părintele Dănuţ Boşca considera că biserica se află într-un stadiu bun de conservare şi speră să găsească resursele materiale necesare pentru a renova şi pictura interioară, acum cu imaginile destul de şterse.

Calea către Cuceu urcă pe un deal până la o răscruce cu alte trei drumuri. I-am întrebat pe localnici şi mi s-a spus să merg pe firul văii, în jos, „pe sub pădure” şi voi ajunge la grajdurile din satul vecin. Această porţiune de traseu nu mi-a fost necunoscută, deoarece cu ocazia unei aniversări a poetului Tudor Arghezi s-a organizat o excursie la care au participat ca invitaţi de marcă actorul Vistrian Roman, criticii Gheorghe Bulgăr şi Dumitru Micu, plus sculptorul Ioan Mihele, istoricul Cornel Grad, colegii de la cultură şi de la bibliotecă. După ce au vizitat bisericile din zona Dobrinului, s-a ales coborârea pe aici, ca să nu se ocolească îndelung pe la Cehu Silvaniei. Din câte îmi amintesc după circa douăzeci de ani (Vistrian Roman a murit în 1994), drumul comunal DC20 n-a fost nici mai bun, nici mai rău decât cel din epoca poziţionării globale prin satelit şi îndrumărilor furnizate de un fel de tabacheră cu cristale lichide agăţată de bord, date de o voce feminină suavă, caldă, sintetizată.

Dacă ar avea glas, bicicleta „Ukraina”, primită în dar de la tata-socru, ar avea multe de povestit. A fost furată de vreo două ori şi recuperată cu greu de către miliţieni. Are cel puţin 30 ani, a trecut prin ciur şi dârmon şi încă tot stârneşte poftele celor neîmpăcaţi cu porunca a şaptea (în catehismul catolic; în cel ortodox este a opta). Îi plac cauciucurile bine umflate şi drumurile la vale, atunci se simte mânz şi zburdă. Când a văzut netezimea dublei dâre de ţărână călcată de tractoare şi căruţe, s-a repezit degrabă către Sud, dar vântul tăios i-a domolit pornirea, caz în care pedalele sunt cele mai bune prietene ale mele.

În cele din urmă, şlap-şlap, troca-boca, fără nici o peripeţie demnă de notat, am ajuns la ruinele fostei ferme de animale din Cuceu. Aici nu m-a impresionat atât fantoma cântarului pentru remorci, profilată ca o spânzurătoare pentru pitici la marginea unei bazin secat de beton, cât o răchită bătrână şi scorburoasă de lângă drum (şi fără gard), tunsă scurt, imagine bună de trimis regizorului Peter Jackson, să aibă un reper când se va hotărî să filmeze şi drumul hobbiţilor prin Pădurea Bătrână, în capătul căreia au dat peste Bătrânul Om-Salcie (noroc că tocmai trecea pe acolo Tom Bombadil şi i-a salvat).

Coborând prin sat, am reţinut fântâna cu cumpănă plasată între două trunchiuri de duzi din curtea gospodarului Ioan Boieş. Cum reţelele de apă au început să împânzească localităţile, iar cişmelele albastre răsar din colţ în colţ de stradă, numărul fântânilor din curte începe să scadă.

Am dorit neapărat să vizitez biserica ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolaie” din Cuceu. La începutul verii, am văzut pe blogul Grupului Şcolar „Octavian Goga” din Jibou o serie de poze din interiorul lăcaşului, care este un edificiu impunător şi neaşteptat de spaţios. De Înălţare, profesorii Radu Rognean (istorie) şi Micle Călin (religie) i-au adus pe elevii din clasele de liceu ca să pomenească Ziua Eroilor. Slujba a fost oficiată de părintele paroh Daniel-Nelu Baboş.

Primul lăcaş de cult din sat a fost unul din lemn, ridicat în secolul al XVI-lea, care s-a surpat în anul 1953. Biserica de zid terminată în 1852 a fost plasată în acelaşi loc, pe un ţanc stâncos ieşit din coasta dealului. În ciuda solului ferm şi a fundaţiei de piatră, zidurile au crăpat ca urmare a cutremurului din 1882. Reparaţiile definitive au fost făcute abia între 1979-1981. Picturile din interior şi brâul de chipuri cinstite de sub streaşină au fost realizate de pictorul bistriţean (la origine) Viorel Nimigeanu şi soţia sa.

Jos este o poartă largă cu porumbar. În dreapta căii de acces, sătenii au plasat Monumentul Eroilor (fii ai satului) căzuţi pentru patrie, încununat cu flori şi de către elevii din Jibou. Un şir prelung de trepte urcă precum o Via Crucis până în creştetul Golgotei unde, din rândul crucilor puse la căpătâiul celor adormiţi întru Domnul, se înalţă templul. Pe pietrele din marmură şi granit negru din ţintirim, găsim nume de clerici şi intelectuali de marcă: vicarul Alexandru Gheţie, copiii Maria, căsătorită Pop şi Ioan, jurisconsult al judeţului Sălaj; protopopii Mihai Pop tatăl şi Fiul; învăţătorul Vasile Puşcaş şi soţia Rozalia etc.

Din Cuceu, m-am îndreptat către halta C.F.R., loc unde drumul parţial asfaltat (nicidecum ca în celelalte sate aparţinătoare, precum Var, Husia şi Rona) întâlneşte şoseaua Zalău-Jibou. Aici s-a construit cândva un baraj pentru regularizarea debitului pârâului Firiza, dar pământurile au fost retrocedate şi în prezent fundul iazului este cultivat. De la această intersecţie sunt patru kilometri până acasă. În cucuruzul din dreapta, un fazan policolor şi trei găinuşe în straie de camuflaj au fugit să se ascundă printre coceni. La bariera dinainte de Ciutărie, am filmat trecerea unui marfar cu douăzeci şi şapte de vagoane, prilej de îndesare a enormelor basculante trimise pe malul Someşului după nisip şi pietriş. Le-am lăsat să mă depăşească.

Am ajuns la porţile oraşului după cinci ore de hoinăreală, cu sentimentul unei datorii împlinite. Pe firul unui drum trasat pe harta judeţului ca un rozariu, am legat cinci aşezări şi am depănat cinci decade întru slava Domnului şi lauda tuturor slujitorilor săi din aceste părţi ale Sălajului. Ad gloriam Dei!

19 septembrie 2011


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 10 (81)/ octombrie 2011, pag. 26-28.