Cetatea Aurită

 
(Techergheli sălăjene 5)

(c) 2012 Györfi-Deák György



Sălajul este supranumit adesea „judeţul bisericilor de lemn”. Pe văile Agrijului, Almaşului, Barcăului, Crasnei, Sălajului, Someşului, există zeci de motive întemeiate pentru a susţine acest „titlu” neobişnuit, contestat de către unii dintre vecinii noştri maramureşeni. Să fie fără supărare, pentru că şi ei sunt harnici ctitori de aşezăminte închinate Domnului, măiestru „încheiate” din bârne cioplite şi tăiate cu multă pricepere, iar hotarele judeţelor se schimbă tot timpul, deodată cu stăpânirile şi astfel încurcă comparaţiile statistice riguroase.

Am putea chiar să schimbăm acest supranume, deoarece, în acelaşi areal geografic, alături de bisericile de lemn, găsim şi o mulţime surprinzător de mare de cetăţi medievale, cu ruine mai mult sau mai puţin impozante. E adevărat că nu ştim prea multe despre ele, deoarece în ultima perioadă a Evului Mediu, după inventarea tunurilor, fortificaţiile şi-au pierdut utilitatea şi însemnătatea. Legendara aură de invincibilitate a pălit, poveştile de vitejie sau de dragoste neconsemnate la timp pe hârtie au fost date uitării. Localnicii s-au bucurat că au scăpat de corvoada întreţinerii zidurilor şi de obligativitatea hrănirii garnizoanei. Amintirea acelor vremuri de demult zace acum în hrisoave şi cronici colbuite. Să ştergem praful de pe ele şi să le cercetăm curioşi, întru folosul generaţiilor viitoare.

Unele dintre cetăţi, precum cea din Şimleu Silvaniei, se găsesc chiar în buricul târgului. Iată cea mai bine conservată construcţie dintre toate fortăreţele Ţării Silvaniei, poate şi datorită faptului că a fost reşedinţa principilor Báthory, familie care a dat Poloniei şi Lituaniei un rege (Báthory István, 1575-1586). În prezent, din sistemul defensiv asediat în repetate rânduri de turci, tătari, lefegii imperiali, cătane împărăteşti şi „rebeli” curuţi au rămas pavilionul porţii, cu două nivele deasupra gangului boltit, două turnuri, un bastion şi o parte din zidurile de apărare.

Castelul din Cehu Silvaniei, una dintre citadelele războiului antihabsburgic de pe vremea principelui Rákóczi, a nimerit să fie ridicat într-un loc mai retras, acum cu totul neglijat de autorităţile locale. Un ziarist care a vizitat zona în urmă cu câţiva ani scria că ruinele au fost părăsite până şi de fantoma primului castelan, Drágffy János din Beltiug, al cărui testament reprezintă totodată şi un veritabil act de întemeiere.

Alte construcţii se înalţă plasate strategic pe dealurile aflate în preajma unor căi de comunicaţie importante: cetatea Almaşului de pe drumul Clujului, cetatea Valcăului din partea superioară a râului Barcău, cetatea Cheudului de pe Valea Someşului. Turnurile zvelte, dărăpănate şi zidurile groase, făcute să reziste la ploile de săgeţi, gloanţe şi ghiulele slobozite de inamici, se află acum în mijloc de codru şi înfruntă solitare trecerea anilor şi nepăsarea contemporanilor.

În cartea „Turism cu manualul de istorie”, Dumitru Almaş nota că în Almaşu „se află ruinele unei cetăţi medievale, construită în 1249-1278”, „una dintre cele mai puternice cetăţi din Ardeal în perioada evului mediu”. Între 1545-1546, cetatea a aparţinut lui Petru Rareş, cel mai vrednic dintre succesorii lui Ştefan cel Mare. O jumătate de secol mai târziu, în timpul Contrareformei, generalul Basta a asediat-o şi le-a oferit apărătorilor libertatea în schimbul predării fortăreţei, dar în cele din urmă mercenarii puşi pe jaf n-au respectat înţelegerea şi i-au omorât pe locuitori.

Multe poveşti sunt legate şi de ruinele Valcăului (Sub-Cetate). Când au năvălit tătarii, oamenii din regiune s-au retras între zidurile cetăţii. Când i s-a părut că duşmanul s-a retras, o femeie din Nuşfalău a îndrăznit să se întoarcă acasă ca să coacă pâine. Abia a frământat aluatul, că a auzit un tropot de cal în faţa casei. A ieşit afară, unde o aştepta un călăreţ mongol cu sabia scoasă, gata să-i secere căpăţâna. Gospodina l-a rugat să-i scape viaţa şi, în schimb, i-a promis că îi va da toată averea casei, ascunsă într-o cadă mare, plină ochi cu apă. Când tătarul a început să cotrobăie prin butie, femeia l-a apucat de picioare şi l-a răsturnat înăuntru, unde ticălosul s-a înecat.

Cetatea Cheudului se află pe o ieşitură sudică din coasta Dealului Mare şi este scăldată toată ziua de razele soarelui. Probabil că reflexia lor i-a dat numele unguresc de Aranyosvár, adică „Cetatea de Aur”, „Cetatea Aurită”. Unii au încercat să derive numele de Cheud din... germanul (!?!) „kew”, care, în opinia dumnealor, ar fi trebuit să aibă înţelesul de „piatră”. Credeam că, de la Einstein citire, tot poporul ştie că „stein” înseamnă piatră, bolovan, stâncă. „Kew” este scrierea veche, fără diacritice, a ungurescului „kő”. La fel de aiurită este şi etimologia derivată din „köd”, adică „ceaţă”, care se scrie cu un „ö” scurt. Petri Mór notează: „Köőd”. Diferite alte forme consemnate de-a lungul istoriei: Kew 1475, Kewd, Keud 1515, Keod 1512, Köd 1526, Keodh 1537, Kewd 1543, Kwd 1545, Keőd 1549, Cheold, Köld 1555, Keoeod, Kewld 1570, Keood 1579, Teudu 1733, Cheudu. În maghiară, „odú” înseamnă „încăpere mică”, „cămăruţă” (din turcul „oda”, de unde şi românescul „odaie”) sau „vizuină”, „bârlog” („odvas fa”= arbore scorburos), deci „kőodú” ar putea fi o văgăună, o vale strâmtă, cu o singură ieşire, înconjurată de pereţi golaşi de piatră, un sălaş tipic haiducesc. De altfel, poporul îi spune „Cetatea lui Pintea”.

Au fost şi cetăţui fără noroc, care aşteaptă să ne aducem aminte de ele, să le scoatem la lumină şi să le punem în valoare. Cetatea Coşeiului a fost făcută una cu pământul încă cu mult înainte de instaurarea administraţiei austriece în Ardeal. Rolul ei în sistemul defensiv nord-vestic a fost preluat de surata din Hodod, comună aflată azi în judeţul Satu Mare. Zidurile groase de 3 metri ale fortificaţiilor din Chieşd, ridicate la joncţiunea celor două văi din localitate, au apărut cu prilejul unei alunecări de teren, provocate de un cutremur. Petri Mór aminteşte existenţa altor ruine pe culmea unui deal înalt din Valea Pomilor. Tot el indică un alt toponim „Várdomb” (Dealul Cetăţii) în Zalnoc. Sătenii i-au povestit că în turla bisericii de piatră din Marca stăteau străjerii de pază, deoarece ea se afla la intrarea în fortăreaţa de acolo. În Stârciu, fragmentele de zid de pe Dealul Secuiului fac parte dintr-un turn construit de romani, dar legendele locale susţineau că ar fi fost parte a unui castel medieval întărit, unde cândva s-a refugiat însuşi regele (nu se ştie care) şi şi-a ascuns tezaurul, căutat zadarnic de către revoluţionari în 1848. Petri Mór mai aminteşte locuri similare din Halmăşd, Leşmir, Bălan, Chendrea, Păuşa etc., însă nu se fereşte să-şi exprime anumite rezerve: „Oricâte ruine se găsesc, oamenii din popor povestesc cu plăcere că ele ar fi rămăşiţele unei cetăţi, locuită îndeobşte de uriaşi.”

În sâmbăta dinainte de ziua Sfântului Francisc din Assisi, prietenii m-au invitat să explorăm Cetatea Aurită de la Cheud şi Cheile Ţicăului. A devenit oarecum o tradiţie ca în preajma acestei sărbători, când, deşi vremea este încă destul de caldă, toamna începe să-şi etaleze întreaga paletă de culori, să facem o ieşire în natură. În plus, anul acesta amicul Széll Sándor şi-a completat „arsenalul” cu o serie de obiective fotografice şi filtre profesioniste, aşa că pofta de a pune razele soarelui să graveze imagini cât mai spectaculoase a crescut exponenţial.

Cheile Ţicăului reprezintă ultima strâmtoare a râului Someş, situată între Benesat şi Ţicău (pe malul stâng) ori între Cheud şi Chelinţa (pe malul drept), situată la graniţa dintre judeţele Sălaj şi Maramureş. Frumuseţea zonei a stârnit dintotdeauna entuziasmul turiştilor. Odată cu apariţia albumelor omagiale, ilustrate cu imagini gravate după primele fotografii realizate aici, defileul someşean a fost prezentat de Kincs Gyula în articolul „De la Masivul Bihorului la Munţii Rodnei” (A Bihar-hegységtől a radnai havasokig), publicat în fasciculele seriei „Monarhia austro-ungară în descrieri şi imagini” (Az Osztrák-Magyar Monarchia irásban és képben, 1886-1901). Pictorul Cserna Károly a realizat clişeele grafice, printre care şi o extraordinară imagine a trecătorii, cu drumurile de pe cele două maluri, fără şinele de cale ferată de azi, deoarece porţiunea dintre Jibou şi Baia Mare a fost dată în folosinţă abia la sfârşitul secolului al XIX-lea.

La dus, Sándor a optat pentru traseul Jibou - Someş-Odorhei - Someş-Guruslău - Traniş - Năpradea - Cheud. Am traversat Someşul pe podul aflat la poalele turnului de telecomunicaţii, unde întotdeauna se găseşte cel puţin o maşină trasă pe dreapta, pentru că şoferii se opresc ca să-şi umple bidoanele cu apa izvorului de acolo, foarte apreciată în regiune. Şoseaua este asfaltată până la Cheud, de unde porneşte un drum comunal pietruit, fără denivelări, absolut acceptabil. E o rută deconectantă, de sfârşit de săptămână, fără claxoanele şi duduitul camioanelor cu gabarit depăşit sau fluierele şi ţăcănitul trenurilor de pe celălalt mal.

Evident, oriunde e atâta linişte împrejur şi curge ditamai râul, locul trebuie să fie trecut imediat pe hărţi ca un colţişor al Raiului pescăresc coborât pe Pământ. În umbra imenşilor plopi de pe malul drept, răsar pe tot locul undiţe lungi, fixate în crăcane, fumegă focuri aprinse sub ceaunele unde fierbe borşul ori se prăjesc peştii curăţaţi de solzi. Sub oglinda apei, lucesc sticlele de vin sau cutiile de bere puse la răcit. În zonă, ascultarea manelelor, scăldatul în râu sau aruncatul pietrelor sunt strict interzise. Se vorbeşte în şoaptă, cu colţul ochiului atent la plute şi la strune, în aşteptarea capturii secolului.

Cheile Ţicăului încep cu o insuliţă şi se termină cu alta. Am verificat, amândouă se disting pe imaginile de satelit furnizate de Google Earth. Totuşi, ele n-au fost trecute pe hărţile iosefine, trasate în perioada 1769-1773, unde se zăresc doar braţele moarte dinspre Benesat. Aici, întreprinzătorii locali au amenajat nişte bazine piscicole, unde dai un ban, dar sigur se agaţă ceva în cârlig.

Pe drum, în spatele primului loc de pescuit, cel de la intrarea în defileu, se află un izvor captat de silvicultorii din Cehu Silvaniei. Are o apă rece, dulce şi limpede. Nu-s prea îndepărtate zilele când apa Someşului era numai o spumă, datorită combinatelor construite în municipiile din amonte. După revoluţie, ele au fost închise, dezasamblate, vândute bucată cu bucată la fier vechi. Îmi amintesc şi de zilele când ecologiştii şi-au construit nişte plute din butelii de plastic şi au coborât pe firul apei până la Szolnok, ca să atragă atenţia şi să protesteze împotriva poluării industriale. Criza economică a dat lovitura de graţie, coloşii industriali s-au prăbuşit. Natura şi-a recăpătat frumuseţea, însă cu preţul pierderii a mii de locuri de muncă.

Coborâm în aval, unde lunca devine verde şi oferă o păşune, porţiune folosită şi ca loc de camping, şi ca loc de plajă. Este porţiunea preferată de familiştii sosiţi cu autoturismele, parcate apoi printre tufişuri, la umbră. Păturile se întind pe iarbă, gospodinele scot coşuleţele sau pungile cu mâncare, bărbaţii pornesc radiourile sau casetofoanele. După ce toată lumea se ghiftuieşte, adulţii încep să joace remmy sau cărţi, în vreme ce copiii coboară lângă firul apei, unde-şi construiesc castele de nisip sau lansează bărcuţe de hârtie. Noi am adus nuci cu noi, aşa că am închipuit nişte caravele dolofane din coaja lor. În chip de vele, le-am pus nişte frunze de plop şi ne-am minunat să vedem cum vântul le împinge în sens contrar curgerii apei.

Alţii s-au jucat cu pietrele rotunjite din albia Someşului şi le-au aşezat în cercuri, simple sau concentrice. Au clădit mici ziduri, înalte de 20-30 cm şi cam tot atât de late. Privite de pe păşune, cele largi, de câţiva metri diametru şi străbătute de undele apei, seamănă cu portalul din „Stargate”. Altele par nişte ţinte, deşi nimeni nu azvârle ceva înspre ele. Ar putea fi nişte incinte magice, folosite în scopuri neclare de vrăjitoarele care dansează despletite (eventual şi despuiate) în lumina clarului de Lună. Sau sunt mesele rotunde ale sirenelor din blazonul familiei Wesselényi, adunate la tainic sfat. Dacă aş fi şoim sau vultur şi le-aş vedea de sus, de la o înălţime neînchipuit de mare, poate că le-aş asemăna cu ventuzele de pe tentaculele caracatiţelor. Au ceva misterios şi ameninţător în ele. Nu mă mir că pe englezi îi apucă damblaua după ce în holdele pârguite apar peste noapte imagini realizate din spice culcate la pământ.







Cercurile misterioase din albia Someşului





În partea din aval a locului de camping, departe de ofurile lui Adrian Copilul-Minune şi Costi Ioniţă, stau alţi pescari. Albia începe să se îngusteze, apa devine adâncă şi întunecată. De pe versanţi, coboară un pârâiaş. E locul unde se găseşte, mai retras înspre munte, un alt izvor captat de silvicultori. Într-o poiană înconjurată de pruni, se văd trei case ţigăneşti. În faţa celei dinspre Chelinţa, este un umbrar din viţă de vie şi o grădină cu flori, nişte buzduci portocalii, lucruri mai rar întâlnite la acest neam de nomazi.

Coborâm în vale, ca să fotografiem cealaltă insuliţă, aflată la capătul Cheilor Ţicăului. Spre deosebire de Valea Oltului, atât de sugestiv descrisă de Geo Bogza, strâmtoarea dintre judeţele nordice are o lungime de doar patru kilometri, ceea ce nu-i răpeşte din spectaculozitate. Dacă n-ar fi fost celebrul reporter, frate bun cu Radu Tudoran, poate că ar fi venit altcineva şi ar fi scris, referindu-se la ultima stavilă de pe cursul blondului Someş:

„Semeţi, implacabili, de netrecut, apar Carpaţii în miazănoapte, umplând cu fruntea lor toată bolta cerului. Şi nu sunt doar un perete, ci un întreg sistem de fortificaţii, alcătuit din metereze masive ce se întrepătrund şi se sprijină unele pe altele, urcând tot mai sus, copleşitoare şi inexpugnabile.” [Notă: am înlocuit „miazăzi” cu „miazănoapte”, ca să corespundă orientării de la faţa locului.]

Pe malul celălalt, fluieră personalul de Baia Mare, semn că e trecut de orele patru. Urmează acceleratul şi înserarea, dar noi am dori să vizităm şi Cetatea Aurită. Ne urcăm în maşină şi, deoarece în buna tradiţie a turismului „taie frunză la câini”, nu există nici un panou indicator care să indice cealaltă principală atracţie din zonă, cerem îndrumare de la toţi localnicii întâlniţi în cale.

Poteca spre ruine începe din capătul nordic al Cheudului, dincolo de ultima fâşie arată şi de ultima fâneaţă. În desişul dinspre deal, aproape de drum, se găseşte o fântână din tuburi înguste de beton. Se urcă prin stânga ei, cale de 30-40 metri, până apare o potecă. Se continuă ascensiunea către Vest şi, peste câteva minute, la cota 230 m, apar ruinele unei presupuse abaţii medievale, locuită cândva de călugării benedictini, care au dat şi numele satului aflat pe celălalt mal al Someşului, Benesat (în maghiară: Benedekfalva).

Petri Mór, monografist de confesiune reformată, a contestat vehement această legendă locală, dar nu s-a ferit să înregistreze poveştile sătenilor, care susţineau că monahilor de aici le-ar fi plăcut să chefuiască şi, printr-un tunel care trece pe sub albia râului, şi-ar fi adus femei din Suplacu pe Someş (în maghiară: Széplak, adică: „Casă/ Aşezare Frumoasă”, nume preschimbat apoi în Aluniş), ca să se distreze împreună cu ele. La Ţicău ar fi fost „Mânzăria” (în maghiară: „csikó”=„mânz”), la Biuşa grânarele (în maghiară: Böősháza, „Casa Belşugului”), iar la Ardud sediul Ordinului călugăresc. Ce mai, ne-a oferit materia primă pentru un adevărat „Decameron” ardelenesc, a trasat cu multă râvnă calvină schiţele din care să compună o frescă a destrăbălării papistaşe, pe care apoi le-a şters dintr-o mişcare cu buretele, susţinând că Benedict o fi fost ţăranul care a întemeiat Benesatul, fără nici o legătură cu aşezările ctitorite de cel mai vechi ordin călugăresc, ce poartă numele sfântului protector al Europei.

Este adevărat, impozantele ruine de opt metri înălţime şi un metru grosime sunt prea masive pentru a constitui pereţii unei biserici. În plus, nu urmează planul arhitectural obişnuit (împărţirea în tindă, navă şi altar), iar orientarea este de asemenea atipică, după axa NE-SV. Precum observa preotul şi istoricul (deci un expert în rânduielile bisericeşti) Bunyitay Vince în cartea „Monumente sălăjene medievale” (Szilágy megye középkori műemlékei, 1887): „cel mai ciudat este faptul că templul nu avea un altar, deci nici arcul ce-l desparte de naos”. El a presupus că fortificaţiile ar fi constituit un avanpost întărit, unde ar fi locuit călugării, iar slujbele religioase s-ar fi ţinut într-o capelă amenajată separat.

Mai sus, în vârf, la cota 310 m, stau şanţurile „Cetăţii lui Pintea”, care înconjoară o fortificaţie de 75 x 10 m, orientată pe aceeaşi direcţie ca şi ruinele de jos. În realitate, ele au fost săpate cu mult înainte de războiul principelui Rákóczi cu austriecii (1703-1711), ba chiar înainte de năvala tătarilor (1241). În momentul când regii Ungariei au dobândit controlul asupra ocnelor de la Dej, ei au creat o infrastructură menită să protejeze importantele venituri obţinute din comercializarea sării. Din păcate, atacul hoardelor conduse de Batu Khan a distrus multe documente. Nu ştim ce ordin cavaleresc a întemeiat „Cetatea de Aur” sau „Cetatea Aurită”, dar cu siguranţă că vitejii juraţi să ducă o viaţă curată stăteau de pază la intrarea în Cheile Ţicăului şi-i protejau pe cei puşi să vămuiască întru beneficiul regelui plutele sau carele cu sare sosite din susul Someşului. O parte din vamă le revenea călugărilor din vecini şi servea la acoperirea cheltuielilor pentru necesităţile curente. Dar nu numai tătarii poartă vina dispariţiei abaţiei de la gura strâmtorii. Multe mănăstiri ardeleneşti au fost jefuite şi distruse după trecerea populaţiei la Reformă. Ele au supravieţuit numai în Secuime, unde locuitorii au rămas de confesiune catolică şi le-au protejat.

Primul castelan amintit în acte (1341) se numea Thompus (Toma?), al cărui slujitor Petrus, fiul lui Raphael, l-a reprezentat într-un litigiu stârnit de trecerea domeniilor cetăţii Valcău în posesiunea comitelui Dáncs (Danciu?) şi a urmaşilor săi. Thompus clădise o moară în Crişeni (Czigányvaja), care, în urma noului act de înzestrare, ar fi urmat să devină proprietatea „vecinilor” săi. În 28 septembrie 1350, călugării din Mănăştur au eliberat copia unui act solicitat de „Magister Dominicus dictus Machka castellanus de Aranyas”. Lor le-a urmat Vásárhelyi Gerő, al cărui fiu a depus mărturie în 1388 că domeniul cetăţii cuprindea satele Moţiş, Sălsig, Someş-Guruslău şi Turbuţa, ocupate abuziv de castelanii din Chioar.

Pe blogul „Cheud şi cheudenii”, Aurel V. David susţine că numele de Oronos (Aranyos) ar fi provenit, ca şi în cazul Arieşului, de la „numele pârâului care poartă aur”. Exploatarea aurului constituia, de asemenea, un monopol regal, deoarece numai suveranul avea dreptul să-şi imprime chipul, efigia, pe monede, lucru interzis chiar şi unora dintre principii vasali. Din câte ştim, singurul loc unde se spăla aur pe Valea Someşului se găsea la Băbeni (numele unguresc e cât se poate de sugestiv: Aranymező, adică „ogorul, câmpia de aur”). Întrucât Petri Mór a discutat pe îndelete argumentele pe baza cărora a identificat Cheudul cu cetatea Aranyos din vecinătatea Benesatului, îl vom îndrepta pe cititorul curios către prima parte a volumului II din monumentala monografie a comitatului Sălaj.

La întoarcere, în Someş-Guruslău am cotit la stânga şi am urcat pe lângă grădiniţa şi fostul sediu C.A.P. din localitate înspre Husia, sat aparţinător de Jibou. Aici, drumul de legătură cu centrul administrativ a fost recent asfaltat. Sándor a reuşit să surprindă câteva instantanee extraordinare cu Soarele apunând în spatele bisericuţei de lemn din localitate, dar n-a mai avut suficientă lumină ca să fotografieze adecvat şi rustica fântână cu cumpănă din vale. Zece minute mai târziu, treceam Someşul pe „Micul Golden Gate”, noul pod de la Rona. Pe cerul înroşit, părăsit de astrul diurn, turnul Grădinii Botanice se profila ca turla cristalină a bisericii Sfântul Anton de Padova din Baia Mare. Şi mi-am adus aminte de coliba din Camposampiero, peste drum de castelul contelui Tiso, locul unde Pruncul Sfânt i s-a aşezat călugărului franciscan în braţe. Oare ce-ar fi zis Petri Mór dacă ar fi văzut această minune?


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 86 / 14 februarie 2012