Opt momente zălăuane (5)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


5. BUCURIA COPIILOR ŞI APOCALIPSA DĂSCĂLIMII


Situat la poalele Meseşului, cartierul Brădet reprezenta cândva, cu vreo două decenii în urmă, plămânii oraşului. După revoluţie, aici s-au construit primele căbănuţe de agrement, unele incendiate fără zăbavă de persoane iresponsabile rămase neidentificate, care au pus focul fără să se teamă că pălălaia s-ar putea extinde în pădure. Proprietarii au ripostat clădind vile solide din piatră, material ignifug prin definiţie. Unii şugubeţi au răspândit zvonul că noii potenţaţi şi-ar fi propus chiar să le îmbrace în azbest, dar s-au speriat când au aflat că e un material cancerigen. Apoi s-a înlăturat şi pericolul incendiului forestier, prin defrişarea masivă a arborilor de pe coaste, ceea ce a redus cantitatea de apă preluată de sol şi a ridicat imediat nivelul apelor pârâului Zalău după fiecare rupere de nori, spre bucuria mass-mediei locale, grăbită să filmeze cum ţâşneşte apa din gurile de canal şi curg puhoaiele printre maşini pe bulevardul Mihai Viteazul.

Dumbrava Sibiului reprezintă o parte din hotarul străvechiului Hermannstadt, unde s-a amenajat un complex în aer liber, care cuprinde şi Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, spaţiu făcut celebru de morile rustice, cu pietrele acţionate de câte o „roată cu făcaie", strămoaşa turbinei Pelton. Iată prima imagine care mi-a sărit în minte, când am văzut frumosul parc de agrement din Brădet, cu o „porta pretoria" din bârne la intrare, un spaţiu împădurit unde copiii pot alerga în voie după fantezii şi aventuri, fără teama de a ajunge sub roţile vreunui bolid condus de un vitezoman de cartier. Proiectul „Pădurea-parc Brădet" a fost predat beneficiarilor în 2009, la începutul lunii septembrie. Zona de agrement ocupă o suprafaţă de 20 de hectare. Amenajarea celor două sectoare a costat aproape 1,6 milioane de lei, bani proveniţi de la Administraţia Fondului de Mediu, cu o contribuţie de 0,2 milioane de lei din partea municipalităţii. Conform celor declarate la inaugurare de primarul Radu Căpîlnaşiu:

„În zona A au fost realizate alei principale în lungime totală de 896 metri liniari şi 800 de metri liniari de alei secundare. Aici au fost amplasaţi 32 de stâlpi de iluminat public şi amenajate două locuri de joacă pentru copii şi patru zone sportive, plus un grup sanitar şi biroul administratorului parcului. În zona B exista 635 metri liniari de alei principale şi 345 metri liniari alei secundare, 30 de stâlpi de iluminat, două locuri de joacă, o zonă sportivă şi două toalete ecologice. În parc au fost amplasate bănci şi coşuri de gunoi."

La intrarea în parc, o hartă a împrejurimilor propune câteva posibilităţi de drumeţie. Cercul galben, „ochiul boului", duce către tabăra de vară de sub Meseş, urcă pe creastă şi se opreşte la Izvorul Salamandrelor. Ca să ajungi acolo, trebuie să ieşi din parc prin partea dinspre munte, să traversezi drumul european E81 către Cluj şi, la prima curbă ce urcă pe Meseş, să părăseşti şoseaua şi s-o coteşti la stânga, pe un drum forestier plin de hârtoape. Cine îl vede, îşi aduce aminte de bancul cu ARO 4x4, reluat acum în varianta Dacia Duster. Cică nemţii zăresc noul vehicul tot-teren la târgul de maşini din Frankfurt, îl testează, trec peste hopuri, se bagă prin albii de pârâu, patinează prin mlaştină cu el, apoi dau din cap uimiţi: „Maşina asta se fabrică în România? Mein Gott, ce fac unii numai ca să nu-şi repare drumurile!"

După o cale de trei sferturi de ceas mers pe jos, în condiţiile menţionate anterior, turistul întâlneşte terenul de sport şi vestiarul taberei, situate în stânga. Tot aici, se află şi o fântână dezafectată. Cabana, unde în alte vremuri erau găzduiţi participanţii la olimpiadele naţionale, se află un pic mai sus, în dreapta, dincolo de poarta ferecată acum de un „rug", ramura ţepoasă a unui mur, crescut şi înstăpânit în cadru ca-n basmul cu Frumoasa din Pădurea Adormită. Clădirea a fost construită prin contribuţia cadrelor didactice, de aceea unii o amintesc sub numele de „Cabana Învăţătorilor". Cândva, la sfârşitul lunii iunie, după încheierea anului şcolar, a existat şi o zi rezervată „apostolilor de la catedră" (30 iunie). Apoi au început nefastele metamorfoze postrevoluţionare, iar momentul festiv dinainte de începerea celor 61 de zile ale vacanţei pedagogilor a căzut victimă modificărilor de dragul schimbărilor.

Tabăra de pe Meseş, aşa cum se înfăţişa azi-vară, este o reprezentare la scară a tuturor durerilor din învăţământul românesc. În toamna acestui an, în judeţ au rămas neocupate peste 200 de posturi de suplinitori. Dascălii bătrâni s-au pensionat sau au murit, iar cei tineri preferă să lucreze ca ospătari sau să culeagă căpşuni în occident. Şi uite aşa rămânem şi fără sărbătoriţi, şi fără sărbători, doar cu poeziile lui Goga şi doinele de jale.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012