17 ianuarie 2013

Decembrie în Valea Ascunsă (2)


(Techergheli sălăjene 9)

(c) 2013 Györfi-Deák György


NECLINTIRI

Precum un Spartacus al Evului Mediu, comandantul Dózsa a înfrânt una după alta toate oştile trimise împotriva lui de către aristocraţi. El a pierdut o singură bătălie, pe cea din urmă, asediul cetăţii Timişoara, când, prea sigur pe sine, s-a lăsat prins între două focuri. Capturat în 15 iulie de voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, el a fost executat cu cruzime în ziua de Sânilie, 20 iulie 1514. Pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc, iar în mână un sceptru incandescent. Toate detaliile macabre sunt povestite de regele Vladislav al II-lea, cel poreclit Dobzse László, pentru că încuviinţa toate ticăloşiile magnaţilor, în scrisoarea trimisă împăratului Maximilian I în 24 iulie. Când am amintit canibalismul, am făcut-o la modul serios. Bucăţi de carne i-au fost smulse din trup şi oferite căpitanilor săi de către soldaţii renegaţi, să le mănânce. „Iar cei ale căror buze nu erau însângerate au fost decapitaţi pe loc.”

Conform tradiţiei, schingiurea şi hărtănirea a avut loc pe malul Begăi. Pe pagina „Monumentele actuale si pierdute” de pe situl Primăriei timişorene, se spune:

După versiunea timpului, când Gh. Doja era torturat şi supus chinurilor, călugării iezuiţi cântau cântece religioase, au văzut în văzduh figura frumoasă şi blândă a Fecioarei Maria.

Pagina este nesemnată, aşa că nu ştim pe cine trebuie să tragem de urechi, pentru că în 1514, cu trei ani înainte de Reformă, nu existau iezuiţi. Piatra de temelie a SJ (nu este indicativul judeţului Sălaj, ci iniţialele denumirii: „Societas Jesu” = Societatea lui Isus) a fost pusă douăzeci de ani mai târziu, în ziua de Sfântă Marie Mare (15 august 1534), de către un grup de studenţi ai Universităţii din Paris, în frunte cu viitorul Sfânt Ignaţiu de Loyola, autorul „Exerciţiilor spirituale”. Ordinul călugăresc a fost recunoscut oficial în 27 septembrie 1540, când Papa Paul al III-lea a emis bula „Regimini militantis Ecclesiae”.

Să revenim la monografia lui Márki. Textul original va lămuri confuziile şi va face lumină în cazul ridicării monumentului din Piaţa Maria:

Potrivit tradiţiei, voievodul Ioan [Zápolya] a poruncit ca doi călugări franciscani să se îngrijească de sufletele condamnaţilor. Fraţii au urmărit îngroziţi cu câtă lipsă de omenie au fost torturaţi Doja şi cei 20 de tovarăşi ai săi. Când iudele l-au legat pe Doja de scaunul numit în batjocură tron, ţiganii au aprins un foc puternic ca să înroşească coroana de fier menită să-i fie pusă pe cap. Dar lemnele erau umede şi s-au aprins cu greu, fumul a învăluit totul, de jur împrejur, inclusiv pe călăreţii rânduiţi să asigure paza locului. Doja agoniza, iar franciscanii cântau şi se rugau alături. La un moment dat, perdeaua de fum s-a rupt în două şi a apărut chipul Maicii Domnului. Iudele au încremenit, iar călugării au căzut în genunchi împreună cu poporul şi s-a rugat pentru pacea sufletească a condamnaţilor.

Fără nici o îndoială, Sfânta Fecioară a apărut atunci printre vălătuci, în faţa norodului, dar în chip de icoană brodată pe steagul cavaleriei. Restul a fost o reacţie emoţională extrem de puternică. Poporul a dorit să creadă în minune, a revenit adesea la locul caznelor şi în cele din urmă a atârnat acolo o altă efigie marianică. În 1552, cetatea a căzut în mâna turcilor şi a fost recucerită de Eugeniu de Savoya în 1716. Abia atunci au sosit iezuiţii, care au consemnat tradiţia şi au reamplasat o pictură cu chipul Maicii Sfinte în locul arătat de localnici, spre iertarea păcatelor lui Doja. În 1837, s-a ridicat prima statuie, cea din lemn. În 1865, ea a fost schimbată cu una de piatră. Monumentul prezent a fost proiectat de arhitectul oraşului, Székely László, iar delicata sculptură din marmură albă de Carrara a ieşit din mâinile lui Kiss György (pagina Primăriei susţine în mod greşit că autorul a fost Stroll, realizatorul frumosului baldachin cu stâlpi din granit de Belgia).

În dimineaţa zilei de joi, 12 ianuarie 2012, trecătorii din Piaţa Maria au constatat că statuia Fecioarei cu pruncul a fost doborâtă şi vătămată, ca urmare a unei tentative de furt. Ea a fost desprinsă de pe soclu, dar locul strâmt şi greutatea monumentului i-a împiedicat transportarea. Ori, cine ştie, poate că Maica Domnului a intervenit în mod miraculos şi s-a apărat cu succes.

În hagiografii, găsim multe cazuri de credincioşi şi sfinţi care n-au putut fi ridicaţi şi transportaţi în altă parte, precum Sfânta Lucia din Siracusa. Când magistratul Pascasius (sau Paschasius) a hotărât ca recalcitranta fecioară să fie pedepsită şi dusă într-un bordel, Sfântul Duh a mărit într-atât greutatea fetei, încât n-au putut-o mişca nici trasă cu boii. Citim în „Vieţile sfinţilor” din luna decembrie, când este sărbătorită în 13:

Apropiindu-se mulţi, după porunca judecătorului, munceau să o urnească din loc, dar în zadar osteneau şi slăbeau asudând fără rezultat, că fecioara Domnului stătea neclintită. Atunci, aducând o funie şi legînd-o de mâini şi de picioare, au început cu toţii a o târî, dar ea ca un munte stătea neclintită. Atunci Pashasie, cu mare supărare şi fiind în mare nepricepere, a chemat vrăjitorii, fermecătorii şi pe toţi popii idoleşti şi le-a poruncit să facă vrăjile lor împrejurul Luciei ca să fie urnită. Însă nimic n-au sporit căci stătea ca şi cum ar fi fost pironită cu trupul de pământ, iar picioarele ei nu le puteau mişca din loc. Apoi a poruncit să o stropească cu ud de om, socotind că cu oarecare vrăjitorii stă nemişcată, dar degeaba. Şi au adus multe perechi de boi, ca să o poată mişca din loc, însă nici aşa n-a fost cu putinţă a o clinti.

Cei informaţi vor spune, nu e o minune, ci o aplicaţie puţin studiată a biofizicii. Orice maestru în artele marţiale este capabil să-şi uimească discipolii prin imobilitatea obţinută în urma dirijării fluxului energetic: cu cât aspiranţii încearcă mai tare să-l doboare, cu atât antrenorul stă mai neclintit. Un episod similar stă consemnat şi în analele Poliţiei Române. Zece agenţi bucureşteni bine-făcuţi au încercat să-l mişte pe primul „sensei” venit să-i înveţe judo, un japonez scund de statură şi aparent firav. Evident, fără nici un rezultat.

Fenomene similare se petrec şi în lumea lipsită de viaţă. Până să ajungem la monumentele „îndărătnice” din lemn sau piatră, să amintim un caz de interregn: moaştele Sfântului Ioan Chrysostomul, adică Gură-de-Aur, protectorul oratorilor şi crainicilor. Fostul patriarh al Constantinopolelui a rămas o figură memorabilă a patrologiei creştine şi este socotit drept un „doctor al Bisericii”. Fire ascetică, propovăduitor al unei morale riguroase, el a stârnit nemulţumirea împărătesei Eudoxia şi a fost exilat la Pityus, o localitate de pe ţărmul răsăritean al Mării Negre. N-a ajuns acolo, deoarece a murit în vârstă de 60 de ani, în 14 septembrie 407, la Comana. Trei decenii mai târziu, împăratul Teodosie cel Mic (fără nici o legătură cu micul prinţ din romanul lui Răzvan Rădulescu) a dorit să repatrieze osemintele, dar racla nu s-a lăsat clintită. În cele din urmă, basileul a redactat o scrisoare, prin care îşi cerea scuze pentru faptele mamei sale, care-l urâse pe sfânt şi îl surghiunise, rugându-l să se milostivească şi să revină în oraşul unde îşi păstorise turma, ca să-şi ocupe scaunul patriarhal. Când mesajul plin de pocăinţă a fost aşezat pe raclă, dintr-odată ea a devenit foarte uşoară şi s-a lăsat transportată. Când moaştele au ajuns în Biserica celor Doisprezece Apostoli şi le-au aşezat pe scaunul patriarhal, mulţimea din templu a auzit vocea Sfântului cum grăieşte binecuvântâmdu-i: Pace tuturor! Era ziua de 30 ianuarie 438, de atunci trecută în calendar şi prăznuită în fiecare an.

De-a lungul celor două milenii, Biserica a consemnat şi alte minuni referitoare la micşorarea sau mărirea greutăţii obiectelor. În Biblie, în Geneză, când Rahela a dorit să-şi adape turma de oi, păstorii au rugat-o să aştepte până când se vor aduna mai mulţi, ca să poată muta imensa piatră aşezată peste gura fântânii. Dar, precum sabia Excalibur s-a lăsat scoasă din piatră numai de Arthur Pendragon, sarcina a fost rezolvată de Iacob care, deşi nu avea fizicul lui Goliat, a deplasat capacul de unul singur, fără nici un fel de probleme.

În Monserrat, amplasată într-un peisaj care seamănă cu Grădina Zmeilor din Gâlgău Almaşului, se află o mănăstire benedectină, supranumită Meteora Spaniei. Aici se află „La Moreneta”, Madona Neagră, o veche reprezentare din lemn a Maicii Sfinte cu Pruncul în poală. Legenda spune că nişte copii de păstori se jucau printre stâncile ca nişte degete gigantice, când au auzit acordurile unei muzici nepământene, parcă interpretată de un cor îngeresc. Atraşi de divina melodie, s-au lăsat călăuziţi de o rază de lumină şi au descoperit într-o grotă sursa minunatelor fenomene: o statuetă nemaivăzută. Vestea s-a răspândit repede, a ajuns în Marensa, oraşul de la poale. Episcopul din localitate a cerut să-i fie adusă sculptura, dar ea a refuzat să se clintească din loc. În momentul când hamalii încercau s-o mute, bucata de lemn îşi mărea greutatea, astfel încât, indiferent de numărul celor care se înhămau la tras, obiectul nu s-a mişcat nici un milimetru. Oamenii au zis: „E voia Domnului!” şi episcopul s-a dat bătut. Monserrat a devenit un centru de pelerinaj tradiţional din Catalonia. Spaniolii spun că: „Un bărbat nu este cu adevărat însurat până ce nu şi-a dus mireasa la Montserrat.” De aceea, mirii şi miresele se duc să capete binecuvântarea Maicii Sfinte.

Cunoscând precedentele, ne vom permite să presupunem că statuia Fecioarei cu pruncul din Piaţa Maria şi-a mărit greutatea atunci când ticăloşii au încercat s-o fure, astfel încât să împiedice sacrilegiul. Vandalizarea a stârnit vâlvă, i-a scandalizat pe credincioşi, a ridicat numeroase semne de întrebare referitoare la felul cum Poliţia şi-a îndeplinit menirea într-o zonă circulată, aflată la doar câteva sute de metri de centrul Timişoarei. Pentru câteva zile, a devenit un eveniment intens mediatizat. Interesant este faptul că agenţiile de presă au amintit numai faptul că acolo a fost ars Dózsa György în 1514, trecând fără nici un interes peste momentul 15-16 decembrie 1989, respectiv debutul revoluţiei timişorene, deşi bulevardul dinspre Iosefin către Catedrală, care formează una dintre laturile scuarului, îi poartă numele. Lumea se schimbă, oamenii defel.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.96 / ianuarie 2012


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu