Pre-Supunere

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Ani de-a rândul, literatura S.F. a fost socotită drept un instrument de bază pentru educarea ateistă a tineretului. În mod paradoxal, Editura Politică a scos în anii '80 o serie de antologii, printre care şi una pe această temă, volum ce cuprindea povestiri care nu puneau defel în discuţie credinţa, ci mai degrabă urmările fanatismului şi ale bigotismului religios; lucruri pe care, de altfel, au trebuit să le înfrunte toţi profeţii, indiferent de religia propovăduită.

John Ronald Reuel Tolkien, în amplul său eseu „On Fairy Stories”, susţine că întrucât a fost creat „după chipul şi asemănarea Creatorului”, omul este el însuşi un mic creator, un sub-creator, capabil să genereze lumi imaginare, care devin viabile doar în măsura în care ele induc în iubitorul de artă acea participare sufletească pe care profesorul englez o numeşte „credinţă secundară”. Da, demonstrează Tolkien, pentru a construi prin fantezie un alt univers şi a-i da viaţă, e nevoie de credinţă.

Peste aceeaşi dilemă a dat şi filozofia marxistă, în numele căreia s-a încercat îndepărtarea maselor de religie, citându-se greşit o frază a lui Marx, în care se spunea că „religia constituie opiul popoarelor”. Dar în vremea respectivă, opiul nu era folosit pentru producerea unor stări de graţie, pentru îmbătarea simţurilor, ci drept analgezic. „Laudanum”-ul, tinctura de opiu, era un medicament foarte scump pentru calmarea durerilor, pe care oamenii din popor nu şi-l puteau permite, de aceea ei apelau la Dumnezeu să le aline suferinţele. Însuşi marxismul, în forma promovată de revoluţia bolşevică, cuprindea elemente mesianice, credinţa în faptul că binele adus de comunism va învinge răul produs de capitalism şi oamenii vor trăi mai bine într-un viitor luminos, în care fiecăruia i se va lua după puteri şi i se va da după nevoi.

Destrămarea acestui vis frumos, în care n-au crezut doar părinţii noştri, ci şi intelectuali de marcă de pe tot cuprinsul globului, s-a produs violent, adăugând noi dureri celor pe care susţinea că le alină. Poate nu întâmplător, perioada comunistă a favorizat apariţia celor mai cutremurătoare romane de avertisment, începând cu Zamiatin (Noi, 1922), continuând cu Huxley (Minunata lume nouă, 1932), Orwell (O mie nouă sute optzeci şi patru, 1949), Bradbury (451 grade Fahrenheit)...

Din păcate, nimeni nu ştie ce se va întâmpla (iar Lucian Ionică susţine într-o povestire, „Grijă părintească”, că dacă am ştii însăşi această informaţie ar modifica instantaneu viitorul). Deşi se pot calcula evenimente astronomice şi elabora prognoze pe baza unor legi fizice ori sociale, iar meteorologia tinde să devină o ştiinţă exactă, restul rămân doar simple presupuneri. Psihoistoria e încă doar o născocire asimoviană. Unii pun la îndoială chiar faptul că Dumnezeu ar fi atotştiutor şi, prin urmare, că ar putea lămuri taina ce ascunde lucrurile şi întâmplările ce vor veni. Să argumentezi că Dumnezeu ştie, dar nu spune, e o contradicţie în termeni. Evreii din timpul Regilor, precum Saul (1 Samuel 28:7-19), încă mai cereau sfatul sufletelor morţilor şi, paradoxal, au ajuns să-i redescopere pe proorocii ignoraţi câtă vreme trăiseră în preajma lor. Mântuitorul ştia că va fi răstignit şi şi-a acceptat soarta, deşi iniţial ceruse să n-aibă parte de „paharul acesta” (Matei 26:39). Discipolii lui Mahomed au tranşat sec problema cognoscibilităţii viitorului: „Inşallah!”, adică „[Facă-se] voia Domnului!”

Urmărind şirul exemplelor pomenite mai sus, s-ar părea că între cunoaşterea viitorului şi credinţă ar există o relaţie de proporţionalitate inversă: cu cât omul ar afla mai multe despre ceea ce urmează să i se întâmple, cu atât el ar trebui să fie mai necredincios. Se pot aduce însă suficiente exemple că lucrurile nu stau aşa: de multe ori, oamenii, deşi ştiau ce-i aşteaptă, au ales de bună voie să se sacrifice crezând ca urmaşii lor o vor duce mai bine. Şi-apoi,  legile naturii, relaţiile care pot fi definite şi descrise matematic, operează cu mărimi cantitative. Cum să stabileşti o legătură între cognoscibilitate şi sentimentul religios, câtă vreme nu s-a inventat încă aparatul care permite cântărirea cantităţii de credinţă din sufletul omului?

Presupunerile pe care şi le face oricare persoană când ajunge într-un punct de răscruce, unde tare bine i-ar prinde să cunoască ce s-ar întâmpla dacă ar lua-o într-o parte sau alta (şi câte astfel de situaţii apar într-o viaţă de om!), pot conduce spre o supunere prost-înţeleasă, spre acceptarea unei soluţii de minimă rezistenţă, dar pot constitui şi o raţiune pentru răzvrătire, pentru a rezista în faţa unor presiuni menite să dezumanizeze omul şi să şi-l aservească. Menirea literaturii e să evidenţieze faptul că, în astfel de situaţii, rolul hotărâtor îl are sufletul omului.

Credinţa reprezintă înainte de toate legătura directă între om şi Creator, fie el Dumnezeu ori doar un artist înzestrat cu har. Geneza, de orice natură sau mărime ar fi ea, ordonează haosul şi umple neantul, stabileşte ceea ce Tolkien numeşte atât de sugestiv „interconexiunile ascunse ale realităţii”, valabilităţi universale care se revelează în timp omului, legităţile pe baza cărora funcţionează lumea. Omul poate alege să le respecte şi să tragă foloase de pe urma lor sau să le ignore şi, încetul cu încetul să-şi piardă sufletul, fiinţa şi raţiunea de a exista.

Literatura de anticipaţie creează lumi secundare, universuri paralele, unde acţionează legităţi stranii, tocmai pentru a transmite cititorului raţiuni şi sentimente menite să-l ajute în înţelegerea realităţii imediate. Din supuneri şi presupuneri, science-fictionul generează transpuneri, oferind cititorului o dimensiune în plus, o vedere din înălţime, ce generează „vertijul intelectual”, „the sense of wonder”, „minunarea” rudă bună cu credinţa, cu extazul mistic, cu starea de iluminare. La urma urmei, acesta este rostul adevăratei arte, să-l reunească pe om cu Dumnezeu.

Articol publicat în:
Caiete Silvane nr.99 / aprilie 2013