20 mai 2013

Leurdării

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 2)

(c) 2013 Györfi-Deák György


Prima dată, a trebuit să iau în serios leurda (leorda, leoarda) atunci când a apărut traducerea cărţii scrise de Maria Treben, „Sănătate din farmacia Domnului”. Colegele mele s-au repezit pe munte şi au coborât cu plase doldora de „ceapa ursului” culeasă de pe creasta Meseşului. I-au lăudat virtuţile: vindecă micozele şi alte boli de piele, îmbunătăţeşte memoria, înlătură diareea şi constipaţia, omoară viermii intestinali, curăţă rinichii şi vezica urinară. Un pumn de frunze mărunţite, dat în clocot în vin alb şi băut pe îndelete ajută respiraţia greoaie şi eliberează plămânii de flegmă. Preotul elveţian Künzle, citat de doamna Treben, a considerat că: „persoanele mereu bolnăvicioase, cele cu eczeme şi cu tenul făinos, scrofuloşii şi reumaticii ar trebui să preţuiască aiul de pădure asemenea aurului.” Bineînţeles, ca în cazul oricărui medicament, există şi contraindicaţii, în special pentru hipotensivi ori cei cu stomacul plăpând. De asemenea, ceapa ursului este interzisă mamelor care alăptează.

Denumirea i se trage de la credinţa că ursul, după ce a hibernat o iarnă întreagă în bârlog, iese la lumină şi, înainte de toate, paşte hulpav frunzele ca să-şi cureţe stomacul, intestinele şi sângele. O fi acelaşi animal care se sperie de propria umbră în 2 februarie, la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Sărbătoarea Sfinţirii Lumânărilor (Candelaria), iar apoi doarme încă 40 de zile, semn că primăvara întârzie. Legenda este cunoscută din vechime, dovadă că, în urmă cu 250 de ani, suedezul Carl Linné i-a spus plantei „Allium ursinum”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, dar în limba latină. „Aiul” este şi denumirea ardelenească a usturoiului, cu care leurda nu numai că este sora bună, dar împarte cu el şi puternicul miros de arsenic, uimitoarele efecte bactericide şi capacitatea de scădere a tensiunii arteriale.

Pomenită încă în antichitate de medicul grec Dioscoride, leurda nu este un usturoi sălbatic, ci o specie cu totul diferită. Dacă usturoiul face mai mulţi „căţei” şi are frunze conice prelungi, leurda are un singur bulb, învăluit într-o cămaşă translucidă şi frunzele oval-eliptice, asemănătoare cu cele ale călugărilor (măseaua ciutei, Erythronium dens-canis) sau lăcrămioarelor (mărgăritar, Convallaria majalis), atât doar că sunt de un verde-deschis. Călugărul înfloreşte mai devreme şi are frunzele puternic pătate. Lăcrimioarele au frunze tari, de un verde închis, care se desprind dintr-un fel de tirbuşon vegetal şi apar mai târziu, la începutul lunii mai. Ele seamănă un pic şi cu primele frunze de pecetea lui Solomon (creasta cocoşului, Polygonatum latifolium), care apoi se întind la distanţe egale pe tulpina aeriană. Oricum, diferenţierea e uşoară, dintre toate aceste specii cu frunze „în formă de paloş”, numai leurda miroase inconfundabil a usturoi.

Planta se consumă crudă, ca o trufanda, sub formă de salată, înainte de înflorire. Se poate conserva prin congelare, punând frunzele spălate în pungi de plastic, dar îşi pierde complet proprietăţile benefice prin uscare. Unii cred că salata după care Roşu Împărat îl trimite pe Harap Alb în grădina ursului ar fi fost tot leurda, poate aranjată să pară un pic mai stufoasă, că aşa-i în poveşti. Tăiată mărunt, ea poate fi presărată pe tartine, în ciorbe sau în alte tipuri de salate. După înflorirea plantei, frunzele îşi pierd frăgezimea, devin fibroase şi capătă un gust amar.

Florile apar în mănunchiuri de scânteiuţe albe ca zăpada, câte una din fiecare ceapă, înaltă de până la 30 cm. Au un aspect foarte decorativ, plutind diafan într-o lumină pură şi antiseptică. Lumea le-ar pune bucuros în vaze, dacă n-ar mirosi ca un colan anti-vampiri. La câte dumbrăvi cu leurdării ştiu în Ţara Silvaniei, sigur e o zonă de care contele Dracula se fereşte ca dracul de tămâie, mai ales în aprilie-mai, perioada de maximă vegetaţie. Leurda se poate consuma şi fiartă, preparată cu lapte, la fel ca spanacul, cu menţiunea că în acest caz trebuie să închideţi bine uşa şi să deschideţi larg ferestrele bucătăriei. Doar răzuitul rădăcinilor de hrean poate concura în putoare procesul de fierbere a frunzelor de ceapă ursească, dar merită supliciul, deoarece produsul finit este deosebit de gustos.

Gurmand pus pe şotii, scriitorul clujean Bálint Tibor a compus o odă dedicată cepei roşii, tradusă în limba română de poeta Simone Györfi, cu ocazia uneia dintre marile festivităţi organizate la Pericei, localitatea unde s-a împletit cea mai lungă sfoară de ceapă făcută vreodată de la Potop încoace. Textul, în bună parte, se potriveşte şi virtuţiilor culinare ale usturoiului de pădure:

Oh, Allium ursinum!

Cu secole în urmă, pe când suratele tale au fost ademenite în grădinile mănăstirilor în speranţa că mireasma lor feciorelnică ascunde puteri tămăduitoare, demult ajutaseşi în alinarea spasmelor dureroase din corpul uman şi ostoiseşi neliniştiţi nou-născuţi; leac şi mană pentru trup şi suflet celor scăpaţi din robie.

Dacă zălăuanii se aprovizionează din pâlcurile situate în jurul releului de televiziune, jibouanii beneficiau de o zonă la fel de bogată la Ciutărie (maghiară: Vadaskert), un cătun aflat nu departe de şoseaua care merge spre capitala de judeţ prin Popeni (Poptelec) şi Mirşid. În aproprierea barierei de cale ferată, în dreptul unui atelier de spălat maşini, se desprinde un drum către sud, către un deal abrupt şi înalt. Călătorul simte imediat mirosul de mercaptan (methanethiol) plutind în aer. El provine de la staţia de distribuire a gazului metan, individualizată printr-o sumedenie de ţevi şi robinete vopsite în convenţionalul galben strălucitor.

Drumul continuă pe lângă unitatea de producţie a unei firme de construcţii din oraş, unde sunt parcate tot felul de utilaje (basculante, macarale, buldozere etc.), apoi ajunge în dreptul unei parcele fără gard, cu o căsuţă dărăpănată la margine de drum şi vreo trei coşmelii acoperite cu folie de polietilenă.

A devenit legendar faptul că aici s-au înregistrat cu domiciliul circa 40 de familii nomade din neamul lui Parpanghel şi Corcodel, care, până să le fie confiscaţi caii şi trimişi la Baia Mare, i-au lăsat să paşte prin cimitirul de lângă fostul GOSTAT. Unul dintre epitropii de la biserica Sfântul Gheorghe a făcut plângere pentru repetata deteriorare a gardului de împrejmuire, drept care organele în drept i-au răspuns cât se poate de oficial şi de respectuos: „Stimate Domnule Episcop...” Ce ţi-e cu paronimele acestea poznaşe!...

Barăcile de lungimea scândurilor de brad sunt înzestrate cu felurite ferestre, recuperate de la orăşenii care şi-au pus geamuri termopan şi le-au aruncat pe cele vechi. Când şatra revine la bază, antenele satelit indică numărul de televizoare şi de clanuri prezente în mica ogradă. Un cablu multifilar agăţat de reţeaua stradală a asigurat cândva curentul. Acum şi el spânzură rupt, dovadă că şi lucrătorii de la electricitate au luat măsuri drastice. Caseta cu siguranţe exterioare de pe casa de paiantă este devastată, astfel încât racordarea ilicită să fie cât mai dificilă.

Drumul se bifurcă în dreptul unei ultime case, unde se înalţă o răstignire masivă, frumos sculptată din bârne de stejar. În dreapta, în hotarul pădurii, zace o căsuţă părăsită cu ferestrele oarbe, unde a locuit cândva o bătrânică. În pădurea tânără din apropiere, dincolo de porumbişte, este un alt câmp cu leurdă, dar mai mic decât cel de la baza marelui deal din Ciutărie. Anul acesta, localnicii m-au îndrumat într-acolo. Dincolo, în fostul rai al cepei ursului, acum totul este călcat şi dat la pământ de tractoarele forestiere. S-a dat liber la exploatarea lemnului, iar pădurea este devastată metru cu metru, în scopul unei cât mai rapide îmbogăţiri. Ca să se dezvolte, leurda are nevoie de terenuri umbrite şi umede, cu sol fertil. În „Enciclopedia curiozităţilor naturii”, Tudor Opriş atrăgea atenţia:

Urcând în pădurile de fag, solurile brune, cu un humus acumulat în grosimi însemnate (10-20 m), biologic active, cu o bună şi măruntă structură glomerulară, afânate, slab acide, neutrale sau eventual saturate de baze, sunt indicate de o serie de plante binecunoscute, cum ar fi trepădătoarea sau breiul (Mercurialis perennis), urzica moartă cu flori galbene (Lainium galeobdolon), ciocul berzei (Geranium robertianum), plămânariţa sau mierea ursului (Pulmonaria rubra), aiul de pădure, cu frunze late şi flori albe (Allium ursinum), măcrişul iepuresc (Oxalis acetosella), dalacul (Paris quadrifolia). Deasupra lor, făgetul se dezvoltă viguros, iar productivitatea forestieră este foarte ridicată.

La noi, „productivitatea forestieră” a fost retezată din rădăcină. Mă tem că s-ar putea să fie ultimul an când ciorchinele de scânteiuţe albe se vor ridica zglobii deasupra frunzele de un verde Veronese, iar apoi, în răriturile pline de cioturi noduroase, soarele va arde totul şi va întări pământul argilos, distrugând „lanurile” de Allium ursinum, unde altădată culegătorul putea secera cu coasa şi aduna cu căruţa.

Amintirea ei nu va rămâne nici măcar în toponimie. Una dintre fostele comune ce-i poartă numele este tocmai în hotarul Bucureştilor: Popeşti-Leordeni. Localitatea, acum în rang de oraş, a fost întemeiată de refugiaţii bulgari de credinţă romano-catolică, comunitate care formează şi acum cam o treime din populaţie. Prima menţionare a aşezării datează din 1530. Pe stema orăşelului se vede Fecioara Maria, sărbătorită în fiecare an de Sfântă Mărie Mică (8 septembrie). Aici s-a născut cronicarul Radu Popescu, al cărui nume e purtat de liceul din localitate.

Mult mai cunoscute în istorie sunt Leurdenii din Muscel, azi Leordeni, judeţul Argeş. De la ei şi-a luat numele vornicul muntean Stroe Leurdeanul, un boier mare meşter la intrigi din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, vremuri de război şi amărăciune în Ardeal. Împreună cu vistierul Dumitraşcu Ţarigrădeanu („două vase rele: unul rumânesc, altul grecesc”), el l-au încriminat mişeleşte pe postelnicul Constantin Cantacuzino, astfel încât voievodul Dimitrie Ghica a poruncit să fie smuls din aşternut, dus la Snagov şi omorât în pivniţa mănăstirii de acolo.

În Maramureş, la intrarea în Defileul Vişeului, se află satul Leordina, pomenită încă în 1411 ca Lewrgyna. La olteni, în Dolj, găsim Leordoasa, iar în Botoşani comuna Leorda. Satul Leordeni din judeţul Mureş merită doar o pomenire en-passant, deoarece a fost botezat recent, de către regimul comunist. Numele lui cinstit este Lőrincfalva (în germană: Lorenzdorf), din comuna Lukafalva, răsbotezată Gheorghe Doja.

Ceapa ursului este o plantă gingaşă şi darnică. Nu e doar o „mică bucurie” oferită primăvara excursioniştilor, ci şi un deliciu culinar. Este totodată un remediu natural, menit să arate cât adevăr cuprinde deviza: „Pădurea înseamnă sănătate!” Cine n-are leurdă să-şi cumpere!

Publicată în:
Caiete Silvane nr.100 / mai 2013



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu