Băile din Jibou

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 3)

(c) 2013 Györfi-Deák György


De la Ciutăria jibouană, există două căi de întoarcere în oraş: pe şosea şi pe la băi. Pe drumul mare, toată lumea se bucură de porţiunea dreaptă dintre birtul „Colţul vesel” şi barieră, aşa că automobiliştii calcă pedala şi încearcă să dea aripi maşinuţei proprii. Basculantele grele din care picură apa mâloasă a Someşului cel blond şi trailerele prelungi cu sicriele arborilor seceraţi cu drujba trec în coloane interminabile, cu duduitul surd al cutremurelor şi al alunecărilor de teren. Pentru un biciclist călare pe „armăsarul său binoclat" e mult mai cuminte să treacă valea pe micul pod verde şi să coboare pe strada Băilor.

Mica staţiune de tratament balnear este un alt punct de referinţă local, inclus în mai toate ghidurile turistice, alături de castelul Wesselényi, Grădina Botanică, micul muzeu al liceului şi Piscuiul Ronei. Ultimul volum, cel de-al XVI-lea (Téba - Zsuzsok), al Lexiconului Pallas, a apărut în 1897 şi a cuprins descrierile Zalăului şi Jiboului (Zsibó, în ungureşte). Din păcate, Ţara Silvaniei suferă de blestemul enciclopediilor. Indiferent de amploarea lor, toate lucrările de referinţă au o meteahnă fundamentală: încep cu litera A şi aflăm câte ceva despre Zalău şi zălăuani doar atunci când editorii dispun de comorile Brâncoveanului, iar echipa de colaboratori nu piere decimată de bătrâneţe. Am amintit voluminoasa serie cu cotoare aurite, mândria oricărei biblioteci publice, deoarece pe internet apare trecut anul 1906 ca dată a descoperirii izvorului sărat, feros şi sulfuros din partea vestică a orăşelului de pe Someş, sursa băilor curative din localitate. Iată textul tipărit la sfârşitul secolului al XIX-lea:

„JIBĂU. Comună din comitatul Sălagiu, plasa Jibău, locuită de 2279 maghiari şi români (1891), centru administrativ de plasă cu judecătorie, staţie de cale ferată, oficiu de poştă şi de telegrafie, bancă şi casă de economii a poştei, fabrică de alcool din plante, şcoală de meserii. Pe o înălţime stă castelul străvechi al baronului Wesselényi Béla; familia Wesselényi a obţinut în 1584 domeniul din Jibou, iar castelul şi-a dobândit forma actuală în timpul baronului Wesselényi Miklós. În 11 noiembrie 1705, a fost înfrântă oştirea lui Rákóczi Ferenc. În 25 august 1849, soldaţii din armata revoluţionară comandată de generalul Kazinczy au depus armele în mâinele ruşilor. Pe vremuri, aici se găsea o herghelie vestită. În apropierea Jiboului se află un izvor sulfuros, leşios şi sărat.”

Informaţiile au fost preluate întocmai şi de Lexiconul Révai, volumul XIX (Vár - Zsüri), cu o singură diferenţă: populaţia crescuse în 1910 la 3047 locuitori maghiari şi români.

De fapt, potrivit lui Petri Mór (în primul volum al „Monografiei comitatului Sălagiu”, 1901), întâia consemnare a virtuţilor băilor din Jibou a fost făcută de profesorul Török József din Debrecen în lucrarea „Apele curative şi locaţiile balneare de prim rang din cele două ţări ungureşti” (A két magyar haza elsőrangú gyógyvizeiről s fürdőintézeteiről, 1859):

„[Apele din Jibou] miros puternic a hidrogen sulfurat, care poate fi simţit de la distanţă la apropierea de izvor. Are un gust foarte sărat şi greţos, cu toate acestea le place mult dobitoacelor. E o apă închisă la culoare, cu depuneri abundente. Are o temperatură de 11,5 grade Reaumur şi o densitate de 1,0125. Compoziţia apei izvorului a fost analizată cantitativ şi de hidrologii ardeleni Bélteki şi Pataki, iar rezultatele cercetărilor sunt foarte asemănătoare. [...] Pe baza rezultatelor, izvorul din Jibou a fost clasificat în rândul apelor balneare sărate şi sulfuroase, elemente la care se adaugă în primul rând sulfatul de sodiu (sarea Glauber). Török potopeşte cu cele mai alese laude apa de izvor şi spune: «Dacă aceste date deja perimate vor fi confirmate de o nouă analiză, mai performantă, atunci nimeni nu se va îndoi de efectele terapeutice ale băilor din Jibou, care pot fi utilizate cu succes la tratarea gutei, scrofulozei, tumorilor viscerelor, a diferitelor feluri de afecţiuni articulare cronice.»”

Pe unele hărţi, micul curs de apă dinspre Zalău se numeşte Valea Sărată. Pe hărţile din vremea împăratului Iosif al II-lea e trecut ca Valea Popii, doar se află aşezat înspre Poptelec (azi: Popeni). După introducerea curentului electric şi pornirea producţiei unui gater, pârâul a căpătat numele cu care este cunoscut azi: Valea Firizei (fürész = ferăstrău, în limba maghiară). Evident, numele de Valea Sărată a fost dat de izvorul cu proprietăţi terapeutice, singura sursă clorurată din zonă.

Citim în lucrarea didactică „Monografia istorică a oraşului Jibou” de Eva Iacob Ianchiş:

„În sectorul numit Sărătura dintre Jibou şi satul Popeni, la 2 km de centrul oraşului, pe un teritoriu de 0,87 ha, este un izvor mineral, al cărui conţinut a fost analizat încă din 1936 de către Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Cluj, când se constată că apa de aici este un bun curant al bolilor de reumatism şi stomac. Băile deschise aici mai târziu funcţionează şi astăzi.”

Iosif Daróczi, într-un articol care face parte din volumul „Obiective turistice din Nord-Estul judeţului Sălaj” (2011), aduce noi precizări:

„În anul 1962, în urma unui examen fizic mai elaborat al izvorului de la Băi, Dr. E. Cociaşu indică apele terapeutice atât în cură internă, cât şi în cură externă. În cura internă este indicată în special în afecţiunile hepato-biliare (congestii ale ficatului, coleciste cronice simple sau litiazice, dischinezii biliare, atonie a veziculei biliare); în bolile gastrointestinale (gastrite cronice, colite cronice, constipaţie obişnuită, dispersii intestinale); în bolile de nutriţie, îndeosebi de obezitate; în anumite dermatoze cronice. În cura externă este recomandată în afecţiunile reumatismale cronice şi în afecţiunile nervilor periferici.”

Pe baza recomandărilor specialiştilor şi doctorilor, autorităţile au ridicat primul complex de clădiri destinate tratamentului populaţiei şi l-au dat în funcţiune la un an după alegerea lui Nicolae Ceauşescu ca prim-secretar al P.C.R. În bine documentata şi încă foarte utila „Schiţă monografică turistică a zonei în care este situat oraşul Jibou privită din punct de vedere instructiv-educaţional” (1974), profesorul Andrei Mureşan povesteşte:

„Din anul 1966 s-au amenajat băile curative, la început pe lângă Spitalul orăşenesc din Jibou, iar din 1971 pe lângă Intreprinderea de Gospodărire Comună Locală Jibou. Băile dispun de 12 vane, două bazine cu apă - unul pentru femei şi altul pentru bărbaţi, zona cu nămol şi duşuri. În sezon dispun de cabinet medical, punct alimentar cu bufet şi 7 căsuţe tip camping.”

Dacă izvorul jibouan ar fi ceva mai cald, apa ar egala în virtuţi sursele din Băile Herculane. Din păcate, şuvoiul tămăduitor ţâşneşte din pământ la o temperatură de 13 grade Celsius, aşa că dintru început cei dornici să se îmbăieze în ea au fost nevoiţi s-o încălzească. La începutul secolului XX, apa era adunată cu găleţile în hârdaiele aduse cu un car, apoi cărată la castel, unde era „tocmită” să fie pe placul domnilor. Ţăranii procedau mai simplu: săpau dimineaţa o groapă în pământ, în aval de izvor, apoi o lăsau să se umple şi aşteptau ca apa să se încălzească în bătaia soarelui.

Cum, cu începere din 1937, în nodul feroviar Jibou a fost dat în funcţiune un Depou C.F.R., localnicii s-au descurcat cu mijloace proprii. La băi a fost mutată una dintre locomotivele cu aburi „pensionate”, iar apa era adusă la temperatura potrivită cu ajutorul focului aprins în cazanul imensei maşini. În vremea cât a lucrat la cotidianul „Magazinul Sălăjean”, ziaristul Papp Zoltán a scris un articol bine documentat despre instalaţia respectivă, deoarece mecanicul care se îngrijise zeci de ani de locomotiva respectivă (pe vremea când tracta garnituri de vagoane) fusese chiar tatăl său.

În 1999, în sfârşit, Jiboul a fost racordat la magistrala de gaz metan. S-ar fi putut mai repede, cu sprijinul binevoitor al unor oficialităţi născute aici, ajunse apoi în funcţii importante în Bucureşti, ba chiar pe tărâmul văcuţei Milka, la Berna, dar reprezentanţii de atunci ai administraţiei locale s-au temut că reuşita va atârna greu în balanţa alegerilor din 1996 (pierdute şi de unii, şi de alţii, căci aşa este când doi se ceartă) şi s-au împotrivit proiectului. Evident, vechea locomotivă cu ţevile grele de calcarul depus pe ele a fost trimisă la fier vechi, iar noul cazan, mic şi cochet în comparaţie cu uriaşul fumegător dinainte, a fost alimentat cu gaz. În orice caz, în vara anului 2001, ziaristul Deák Zoltán încă amintea „locomotiva seculară” abandonată în mijlocul unui peisaj parcă desprins din „Călăuza” (Stalker, 1979) lui Andrei Tarkovski:

„Maşina mă lasă în parcarea a ceea ce a fost cândva Staţiunea balneară Jibou. Parcarea, altădată încărcată de maşini chiar şi din judeţe mai îndepărtate, acum este goală. Trec podeţul peste râul Firiza şi pătrund, ca de atâtea alte dăţi, pe teritoriul băilor. Pustiu, lacăte, iarbă de zeci de centimetri care ascunde «capcane» plasate de vaci, cai etc. Căsuţele de vacanţă din lemn mai dăinuie, deşi au fost clădite cu zeci de ani în urmă. Terasa chioşcului, care altădată te atrăgea cu forfota oamenilor, generată de miasmele de mici, cârnaţi prăjiţi, bere, sucuri, astăzi este încărcată de moloz, mizerie şi bucăţi de cărămizi. «Ciorgăul», sub denumirea care este cunoscută pe aici cişmeaua pe care curge apa «puturoasă» dar curativă a izvorului, dă impresia că este secat. Clădirea staţiunii, proaspăt văruită (nu a scăpat de var nici pancarda pe care sunt enumerate calităţile apei izvorului), este sub lacăt.”

În 1991, câteva firme, printre care una din Germania, s-au arătat interesate de preluarea băilor. Ele au fost alungate cu un autentic sentiment de mândrie naţional-socialistă: „Nu ne vindem ţara!” În lipsa fondurilor pentru întreţinere (ce să mai vorbim de modernizare!), a început ruinarea complexului balnear. Apoi, într-un interviu din „Magazinul Sălăjean” (31 martie 2004), Augustin Borz, pe atunci primarul oraşului, dădea vestea cea bună: „Băile Jibou au fost vândute în cursul verii trecute, unui întreprinzător local, cu suma de 1,1 miliarde. Vânzarea a fost reglementată printr-o Hotărâre de Consiliu Local şi, se pare, aceasta a fost unica soluţie, după o încercare eşuată de concesionare a staţiunii, care a avut loc în urmă cu 2 ani.”

Luptele pentru dobândirea obiectivului au fost foarte dure. A rămas celebră scrisoarea unui „ţăran bătrân”, publicată într-un cotidian judeţean (oarecum) independent, care de atunci şi-a schimbat proprietarul, „target”-ul şi optica. Vă imaginaţi veselia jibouanilor când au citit lungul răvaş de protest al baciului coborât din tren ca să-şi refacă forţele la cura de băi. Reîntors în Jibou, ca în fiecare vară după cosit, moşneagul a constatat cu „mânie proletară”, în stilul „Scânteii” din anii '50, că după repararea şi reamenajarea edificiului, vănile de tratament nu mai sunt negre, apa vine filtrată, fără precipitaţii, din conducte nu mai picură mâl şi rugină, robinetele se închid la fix şi parcă nici mirosul de ouă stricate nu te trăzneşte chiar atât de tare precum odinioară. Fir-ar să fie de standarde europene! Unde e mizeria de altădată?

Noua proprietară, Viorica Buda, a început imediat reabilitarea pavilioanelor de tratament şi construirea Pensiunii Eden, dată în funcţiune în 2005. Într-o primă etapă, s-a construit un minihotel cu restaurant, s-a compartimentat spaţiul de tratament în 11 cabine cu 21 de vane, s-a amenajat cursul pârâului Firiza, s-au consolidat malurile şi a fost lărgit podeţul de acces. Apoi, prin accesarea unor fonduri structurale europene, a demarat un nou proiect, s-a construit încă o clădire, încălzită cu panouri solare şi s-a reparat bazinul exterior, transformat într-o piscină ultramodernă.

„Complexul turistic Eden este un loc care merită vizitat atunci când vreţi să gustaţi o bucată din Rai” - sună deviza firmei de trei stele. Într-adevăr, e plăcut să te aşezi pe băncuţe, la umbra nucilor bătrâni sau să joci o partidă de pingpong pe terasă în vreme ce pizza se rumeneşte în cuptor. Mulţi preferă să sărbătorească aici evenimentele majore: nunţi, botezuri, banchete de absolvire. Altora, simpli trecători sau „techerghei” boemi, Băile Jibou oferă, pur şi simplu, o şansă pentru a evita zgomotul, praful, nervozitatea, agitaţia de pe şoseaua ce leagă Zalăul de Jibou.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.101 / iunie 2013