Muzeul jucăuşilor

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Mai bine de o lună, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă „Vasile Lucăcel” din Zalău a găzduit o inedită expoziţie de jucării vechi, strânse de bucureşteanul Dumitru Cristian, preşedintele Asociaţiei Muzeul Jucăriilor. Numai în două zile, la sfârşitul de săptămână din 18-19 mai, cu prilejul „Nopţii porţilor deschise”, când oamenii au putut intra gratis, ea a fost vizitată de circa 700 de curioşi. Colecţia cuprinde câteva sute de piese. Multe dintre ele provin dinainte de „epoca cauciucului şi plasticului” şi sunt confecţionate din lemn, carton, cârpe, pănuşi, tinichea. Alăturate lor, o galerie foto de portrete de copii dinainte de zorii „civilizaţiei digitale”. Chipuri bucălate, zâmbitoare, încrezătoare în viitor, dornice să descopere lumea.

Mă uit la micuţii de azi. Ce deosebire! Chipuri absorbite, absente, surde şi tăcute. Stau tot timpul cu nasul într-un monitor. Dacă părinţii reuşesc cumva, prin absurd, să-i desprindă de calculator, ei îşi scot consoala de buzunar sau telefonul mobil şi îşi continuă netulburaţi hălăduiala în lumea virtuală. Le atragi atenţia, uite, acolo a început eclipsa de Lună şi ei ridică din umeri: „Lasă-ne! O s-o vedem deseară la televizor.” Ca să te înţelegi cu ei, trebuie să-ţi faci cont pe canalul lor de chat şi să-i „buzzui” cu încăpăţânare, dar te „bannează” (te exclud) imediat ce îşi dau seama cine eşti şi de ce îi tulburi.

Mă tem că urmaşii acestor „musculiţe lipite de ecran” nu vor mai fi interesaţi deloc de joacă, de mişcarea în aer liber (la orele când soarele n-are dinţi). Dar tot învăţul are şi un dezvăţ! Şi-atunci, nişte bătrânei simpatici (care au dat în mintea copiilor de acum 50 de ani) vor strânge mână de la mână fonduri ca să amenajeze într-o dumbravă de la marginea oraşului un spaţiu numit „Muzeul jucăuşilor”.

În primul despărţământ, vor planta un cireş aidoma celui în care s-a urcat Nică a Petrei Ciubotariului din „Amintirle” lui Creangă. Din păcate, ca să evite confuzia cu marijuana (Cannabis indica), organizatorii vor fi obligaţi prin lege să renunţe la plantarea cânepei obişnuite (Cannabis sativa). Eventual, vor sădi „iarba elefantului”, o plantă cu creştere rapidă, atât de căutată astăzi în industria panourilor aglomerate din lemn. Recoltată periodic, vânzarea ei va permite sponsorizarea unei tonete unde doritorii vor găsi halviţe cu stafide, covrigei săraţi, bragă proaspătă şi ceai de tei îndulcit cu miere polifloră.

În următoarea secţiune, pe un ţărm de mare, mai mulţi copii vor construi castele din nisip. Apa va fi călduţă şi de un albastru marin, fără urme de petrol sau alge roşii. Nisipul cuarţos va fi cernut cu atenţie, ca să se elimine cioburile tăioase de sticlă, dopurile metalice de bere şi „pufuleţii” de „canis merga”. Se vor adăuga pietricele cu muchiile rotunjite şi cochilii variat colorate. Valurile nu vor depăşi cinsprezece centimetri, iar briza zece kilometri pe oră. Din când în când, câte un vapor va trece pe buza orizontului şi va boncălui din goarne. La nevoie, când vor apare semne de moleşeală, o lotcă va aduce câţiva piraţi şi nişte papagali.

La capătul plajei, un clown în haine colorate ţipător îi va invita pe copii în arena circului, unde micii magicienii vor scoate iepuraşi din jobene, maimuţelele se vor da peste cap pe beţele cu mâner, contorsionistele vor face puntea, omul-ghiulea va tâşni din gâtul unei sticle de suc, elefanţii-stropitoare vor împroşca publicul cu apă, iar jongleurii vor împărţi portocale şi glume ca să nu rămână nimeni supărat. Câinele Mihail va cânta melodia generică din „Luminile rampei”, aplaudat de trupa de foci şi pinguini de la delfinariu.

Dincolo, lângă rondul de flori, se va întinde o păturică, unde mai multe păpuşi le vor aştepta pe fetiţe. Un dulăpior cu multe haine şi o comodă cu ceşcuţe de ceai vor constitui un decor minim. Câteva năframe vor închipui nişte mese şi un pătuţ. Accesul căţeluşilor şi pisicuţelor va fi neîngrădit. În schimb, ca să pătrundă „în căsuţă”, oaspeţii îşi vor scoate obligatoriu încălţările pe marginea păturii. Dacă se poartă civilizat, când se vor juca „am pierdut o batistuţă” vor primi câte un pupic.

Pe porţiunea de teren cu multe tufe, două echipe se vor juca „de-a hoţii şi vardiştii”. Primii îşi vor lăsa mustăţi haiduceşti şi vor călări nişte ponei închiriaţi de la circ. Cei din poteră vor purta uniformă şi vor dispune de motociclete cu girofar şi megafon. Dacă au trecut în clasa a treia şi deja cunosc literele, vor avea voie să scoată şi chitanţierul de amenzi.

Auziţi fluieratul ascuţit şi pufăitul vălătucilor de fum? Pe acolo circulă garnitura trenuleţului de agrement, cu pornire de la peronul doi şi-un sfert. La fiecare tură, se schimbă mecanicul. Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane. Anunţurile de pe peron se vor face pe fondul cântecului trupei Iris, „Trenul fără naş” ori al „Holografului” cu Gabriel Cotabiţă interpretând „Ai bilet? Ba nu! Ba da!” (V-am avertizat că muzeul a fost înfiinţat de nişte moşi de acum 50 de ani!)

Muzeul jucăuşilor va fi plin de copii cu haine murdare, pantalonaşi rupţi, genunchi jupuiţi, poate cu nişte mici vânătai pe ici, pe colo - dar roşii în obraji, nişte micuţi vânjoşi cu pielea bronzată, cu ochii strălucitori. Ei se vor culca rupţi de oboseală şi vor visa că sunt sărutaţi zâne atunci când mămica îi va înveli cu păturica. Şi a doua zi, când se vor trezi, vor uita de tastaturi şi console - vor începe să se joace „de-a jucăuşii”...


Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.35 / 8 iunie 2013