Sfinţi europeni din afara Creştinătăţii

(c) 2013 Györfi-Deák György


Unul dintre oaspeţii simpozionului franciscan găzduit la sfârşitul lunii mai în Grădina Botanică din Jibou a fost preotul Dr. Silvestru Bejan, delegat general pentru ecumenism şi dialog inter-religios al fraţilor minori conventuali, o misiune de mare răspundere. Sfântul Francisc din Assisi este una dintre figurile spirituale de marcă, recunoscute şi respectate pe tot mapamondul, de credincioşii din cele mai diferite religii. El a devenit cu adevărat „sfântul fraternităţii universale”. Mesajul său: „Pace şi bine!” este uşor de tradus în orice limbă şi pe înţelesul tuturor oamenilor. De aceea, deliberat, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a ales cetatea unde s-a născut „sărăcuţul Domnului” ca loc de întâlnire a liderilor spirituali din toate colţurile lumii.

În cartea sa, „Karol Wojtyla, omul sfârşitului de mileniu”, ziaristul Luigi Accattoli a rezervat acestui eveniment fără precedent un întreg capitol. În 27 octombrie 1986, în străvechiul oraş din provincia italiană Umbria, s-au adunat 160 de invitaţi, membrii a 32 de organizaţii creştine, 2 ebraice şi 26 necreştine: patriarhi, bonzi, imami, şamani, rabini, şintoişti, sikhi, jainişti şi zoroastrieni. La început, fiecare grup s-a rugat în locuri diferite, apoi s-au întâlnit cu toţii în marea piaţă de lângă Basilica San Francesco: „Adunarea comună, care a durat trei ore, a fost transmisă de televiziunile din lumea întreagă. A fost un mare spectacol de ţinută, persoane bărboase, psalmi şi cântece.” S-au împărţit ramuri de măslini, s-au eliberat porumbei albi, s-au aprins torţe (bineînţeles, amerindienii au fumat „pipa păcii”), s-au înălţat braţe către cer sau pentru a-i îmbrăţişa pe alţii. S-a cerut instituirea unei zi de „armistiţiu general” la nivel mondial, dar iniţiativa a rămas fără ecou, luptele au continuat şi au murit oameni în Liban, Iran, Irak, Afganistan, America Centrală... Dar „spiritul Assisi” s-a propagat, astfel încât întâlnirile dintre liderii spirituali au continuat în diferite puncte ale globului. Papa Ioan Paul al II-lea a revenit la Assisi, însoţit, încă o dată, de reprezentanţii mondiali ai diferitelor religii, în ianuarie 1993, în timpul conflictelor din fosta Iugoslavie şi ulterior, la 24 ianuarie 2002, după teribilul atentat de la 11 septembrie 2001.

După 25 de ani, în 27 octombrie 2011, Papa Benedict al XVI-lea a organizat un pelerinaj interreligios la Assisi, eveniment jubiliar pus sub semnul Păcii şi Adevărului. Conform sitului catholica.ro, au participat 300 de delegaţi din 50 de ţări, printre care şi Julia Kristeva, o filosoafă franceză originară din Bulgaria, promotoare a feminismului, care a vorbit în numele „necredincioşilor”. Oaspeţii au călătorit cu un tren special, format din şapte vagoane. Pe parcurs, garnitura şi-a încetinit mersul de câteva ori, pentru a permite oamenilor să-l vadă pe Sfântul Părinte şi să fie binecuvântaţi: „Religiile nu trebuie să fie niciodată motiv de violenţă. Credinţele şi dialogul interreligios sunt şi trebuie să fie la temelia păcii.” Seara, un moment impresionant a fost cel al încredinţării lămpilor păcii. În vreme ce corul intona un cântec pe versurile cunoscutei rugăciuni „Doamne, fă din mine un instrument al păcii”, optzeci de tineri de naţionalităţi diferite au luat, ca de Paşti, „lumină din Lumină” şi a împrăştiat-o „urbi et orbi”, în mâinile reprezentanţilor diferitelor religii: “Cunosc o altă omenire, aceea pe care adesea o întâlnesc pe drum, aceea care nu strigă, aceea care nu striveşte pentru a se evidenţia peste ceilalţi oameni, aceea care nu ştie să fure pentru a avea. Cred, cred în această omenire care trăieşte în tăcere, care încă ştie să roşească, care ştie să-şi plece ochii şi ştie să scuze. Aceasta este omenirea care mă face să sper.” Conform Radio Vatican, delegaţia Patriarhiei Române a fost formată din ÎPS Iosif, mitropolit ortodox pentru Europa occidentală şi meridională şi PS Siluan, episcop al Eparhiei ortodoxe române din Italia.

Exemplul întâlnirilor interreligioase din Assisi m-a determinat să caut exemple ale convieţuirii şi înţelegerii dintre diferitele culte în trecutul şi prezentul Lumii Vechi. Cercetările au produs rezultate neaşteptate, uimitoare, spectaculoase, incitante - o adevărată „mană cerească” pentru „sezonul mort” din perioada vacanţei de vară, când lumea caută articolele de tip „magazin cultural”, ca să se destindă un pic. Iată un subiect care s-ar putea să fie pe placul tuturor. Precum „fratele Soare”, întruchiparea Domnului, ne luminează şi ne încălzeşte pe toţi, nici în domeniul credinţei nu există vreun monopol. Pe tot cuprinsul Europei, au trăit oameni dăruiţi cu harul sfinţeniei, din cele mai variate comunităţi religioase. În Germania medievală, moaştele unui rabin sfânt au fost revendicate de creştinii din Mainz, legendă pomenită ca atare în „Enciclopedia iudaică” (Jewish Encyclopedia, 1906), o lucrare academică cât se poate de serioasă. La fel de stranie şi incredibilă pare povestea Tăicuţului Rozelor, poetul sufit, prieten cu celebrul sultan Soliman Magnificul, înmormântat în „buricul” Budapestei, pe Dealul Trandafirilor, azi cel mai nordic loc de pelerinaj al musulmanilor. Transilvăneanul Kőrösi Csoma Sándor este singurul occidental ridicat la rangul budist de „Iluminat” (Bodhisattva), fiinţă spirituală evoluată, pentru care sinele se confundă cu colectivitatea.


MOAŞTELE RABINULUI AMRAM DIN MAINZ

„Ieşiva” este o instituţie evreiască tradiţională de învăţământ superior religios, unde tineretul iudeu studiază Tora (Pentateuh-ul: cele Cinci cărţi ale lui Moise) şi cărţile de rugăciuni (Sidur şi Mahzor). În secolele X-XI, principalele centre de învăţământ iudaic din Europa au fost cele din Franţa, Italia, Spania şi Germania.

Rabinul (învăţătorul) Amram din Mainz (Mayence, Mentz) a fost conducătorul ieşivei din oraşul său natal. Cândva, pe parcursul secolului al X-lea, el i-a pregătit pe tinerii din aşezarea de pe malul stâng al Rinului, iar apoi, când comunitatea mozaică s-a înmulţit şi s-a răspândit, a plecat în Köln, unde a întemeiat o şcoală similară. Pentru a-i apropia de cele sfinte, le cerea elevilor să respecte Legea, să se roage neîncetat şi să postească la timpul cuvenit. Anii au trecut în bună pace, dar înţeleptul a îmbătrânit. Când a simţit că se apropie clipa despărţirii, şi-a chemat învăţăceii şi i-a rugat ca, după obştescul sfârşit, să-i ducă trupul înapoi în localitatea de baştină. A dorit să fie înmormântat şi să se odihnească alături de părinţii săi. Distanţa dintre cele două cetăţi este de circa 150 kilometri, în susul fluviului. Tinerii au început să se codească şi n-au acceptat însărcinarea, deoarece se temeau că vor întâmpina obstacole din partea autorităţilor. Dacă a văzut că nu vor să-i împlinească ultima dorinţă, rabinul Amram i-a rugat doar să-i pună trupul într-un sicriu şi să-l ducă la bordul unei bărci. Atunci vor vedea şi vor înţelege voia Domnului.

Într-adevăr, când bunul profesor a răposat, elevii l-au pus într-un coşciug, l-au aşezat în barcă şi, spre uimirea tuturor, ambarcaţiunea s-a desprins de la mal şi a început să urce, singură, fără vele sau vâslaşi, pe firul apei. Lumea a fugit să vadă minunea. Unii s-au urcat în alte vase, ori au alergat pe mal, ori au încălecat degrabă. Când a ajuns în Mainz, deşi nu era nimeni la bord care s-o cârmească, mica navă s-a întors către mal şi a acostat acolo. Toţi locuitorii au venit să vadă minunea. Era clar, o asemenea faptă fără precedent se săvârşise numai prin lucrarea şi puterea lui Dumnezeu, iar despre bătrânul dascăl se ştia că a murit cu faimă de sfânt. Evreii s-au pregătit să-l îngroape aşa cum lăsase cu limbă de moarte, alături de tatăl şi de mama lui, dar arhiepiscopul din oraş a aflat întâmplarea şi a considerat că, potrivit tradiţiilor bisericeşti creştine, sfântul dovedit trebuie să fie îngropat cu toate onorurile în catedrala din oraş. Precum în cazul „Madonnei Negre” (la Moreneta) din Monserrat, importanţa personajului n-a contat. Sicriul cu corpul neînsufleţit a devenit neînchipuit de greu şi nu a putut fi deplasat în niciun fel. Atunci, arhiepiscopul a hotărât să se construiască o biserică chiar acolo, pe malul fluviului, deasupra ambarcaţiunii. Există o reprezentare a ei, datând de la începutul secolului al XIX-lea, care înfăţişează o clădire aflată pe mal, lângă poarta cetăţii. „Die Amram's Kirche” a fost vizitată de călătorul Moses Sofer (1762–1839).

Ca nu cumva iudeii să fure corpul cuviosului răposat, a fost chemată straja înzăuată şi pusă să păzească neîncetat coşciugul. Într-o noapte, sfântul „confiscat” li s-a arătat în vis învăţăceilor din Köln şi le-a spus că la o anumită dată, fix la miezul nopţii, gardienii vor adormi cu toţii şi atunci se va ivi prilejul să i se recupereze rămăşiţele pământeşti. Într-adevăr, la ceasul anunţat, paznicii au căzut într-un somn adânc şi, precum în romanul „A Morbid Taste for Bones” de Ellis Peters, a fost adus un alt trup şi strecurat în sicriu. Astfel, în sfârşit, rabinul Amram a putut să se odihnească în pace alături de părinţii săi, aşa cum ceruse cu limbă de moarte.

Iată o legendă plină cu întorsături neprevăzute, minuni, rivalităţi, îndărătnicii şi intrigi omeneşti. Însă există o problemă. Creştinii au şi ei o poveste foarte asemănătoare, cea a stareţului benedictin Emmeran din Regensburg, care a trăit cu vreo trei secole înainte de învăţătorul din Mainz.

Sfântul Emmeran (Emmeramus, Emmeran, Emeran, Heimrammi, Haimeran sau Heimeran) este prăznuit (şi în calendarul ortodox) în 22 septembrie. Vorbind despre primii misionari creştini din Occident, Nicolae Iorga i-a numit descălecători de ţară în cel mai desăvârşit şi mai glorios înţeles al cuvântului: „Servitori devotaţi ai Sfintei Biserici, unelte supuse ale Papei, jertfitori pe altarul lui Hristos, aşa se simţeau ei în predicaţia, în lupta şi în sacrificiul lor ca în opera de cultură, sub toate raporturile, pe care, fără niciun ajutor al puterii laice, o îndeplineau în mijlocul unor neamuri ce n-aveau pentru ei decât o singură calitate: cea religioasă.”

S-a născut în Franţa, la Poitiers, într-o familie de nobili din Aquitania. Când a auzit că păgânismul şi idolatria revin în Germania, s-a îndreptat într-acolo. A urcat pe Valea Loarei, a trecut prin Pădurea Neagră şi a coborât pe albia Dunării, până în Bavaria, unde a întemeiat mănăstirea benedictină din Regensburg (localitate numită cândva Ratisborn). A devenit stareţul acesteia şi, ulterior, a fost ales ca episcop al ducatului. Păstorirea noilor convertiţi n-a fost lipsită de primejdii şi a condus în cele din urmă la martiraj. A fost confesorul lui Uta (sau Ota), fiica ducelui Theodo I. Ea i-a mărturisit că avea un drăguţ la curte, un om foarte influent şi că rămăsese însărcinată cu el. Sfântul Emmeran a mustrat-o cu blândeţe şi a sfătuit-o să mărturisească totul tatălui ei, ca să fie iertată, apoi a plecat în pelerinaj către Roma, pe Via Julia Augusta. Furioasă că sfatul n-a ajutat-o cu nimic, domniţa l-a minţit pe domnitor şi i-a spus că sfântul ar fi fost părintele copilului. Ducele l-a trimis pe fiul său, prinţul Lantpert, după prelat. După cinci zile de urmărire, l-au ajuns din urmă în Kleinhelfendorf, în partea sudică a München-ului. L-au prins şi l-au torturat cu sălbăticie, ca să-l facă să mărturisească un păcat nesăvârşit.

Fraţii Vitalis şi Wolflete l-au găsit înecat în sânge şi au încercat să-l îngrijească. L-au transportat în Anschheim, în biserica Sfântul Petru, un ansamblu fortificat, unde şi-a dat obştescul sfârşit. A fost înmormântat acolo, după care a plouat neîncetat vreme de 40 de zile. Ulterior, moaştele au fost dezgropate ca să fie mutate într-un loc mai sigur. Ca şi în cazul rabinului Amram, rămăşiţele au fost îmbarcate pe o plută, care a început să coboare pe apa Isarului, un râu care se varsă în Dunăre. Când a ajuns la confluenţa cu marele fluviu albastru, ambarcaţiunea a început să urce în mod miraculos, parcă ar fi fost trasă de un cablu nevăzut. Aşa a plutit până la Regensburg, unde s-a oprit. Sfântul a fost dus mai întâi la biserica Sfântul Gheorghe, de unde a fost mutat de episcopul Gawibaldus într-o biserică special construită pentru el. În 1642, clădirea a fost distrusă de un incendiu, astfel încât moaştele au rămas aici doar până în 1645, când au fost mutate în vechea mănăstire benedictină.

Precum se vede, Amram şi Emmeram sunt amândoi nişte sfinţi, numele le sună cam la fel, legendele lor seamănă, cu precădere în partea când vine vorba despre ambarcaţiunile care urcă de la sine către deal. Noi ne-am propus doar să le reamintim existenţa, mai cu seamă într-o epocă în care tinerii au libertatea de a călători oriunde şi pot descoperi locuri mult mai interesante decât berăriile din München, stabilimentele franceze ori cafenelele din Amsterdam.


ÎNTRE POEZIE ŞI OPERETĂ: GÜL-BABA

Soliman Magnificul a fost sultanul otoman care a cucerit cetăţile Belgradului (1521) şi Budei (1541), obligându-l pe arhiducele Ferdinand de Austria să renunţe la titlul de rege al Ungariei şi să-i plătească tribut vreme de un cincinal. La el acasă, este cunoscut ca Soliman Legiuitorul. Recent a devenit eroul unei telenovele istorice fastuoase, difuzată de televiziunile din mai multe ţări europene. A fost într-adevăr o fire dreaptă şi romantică. A iubit o singură femeie, o rusoaică cu numele de Roxelana, aşa că în vremea lui, porţile celebrului harem din Istambul au rămas închise. A sprijinit artele, literatura şi arhitectura.

Unul dintre prietenii care l-au însoţit în campaniile militare a fost poetul sufit Cafer, supranumit Gül Baba, nume care înseamnă „Tăicuţul Rozelor”. El a fost un derviş războinic din ordinul călugăresc Bektaşi, care propovăduia o mistică îmbrăţişată de mulţi dintre ieniceri, „copiii de suflet ai Domnului”. A murit în toamna anului 1541. Unii zic că a căzut în timpul luptelor pentru cucerirea cetăţii de pe Dunăre, alţii susţin că s-a stins pe parcursul cerenomiilor de după ocuparea Budei. Cert este că sultanul l-a plâns amarnic, a pus să fie construit un mausoleu octogonal (o „türbe”) şi a fost unul dintre cei care i-au dus sicriul înăuntru. Ulterior, în calitate de Calif (conducător spiritual al Islamului), l-a declarat sfânt protector al oraşului, titlu păstrat până azi.

Legenda susţine că Gül Baba ar fi introdus cultura trandafirilor în Ungaria. Frumoasele flori au fost cultivate pe dealul numit şi azi Rózsa-domb, nu departe de podul Margareta. Adevărul este că rozele au fost dintotdeauna cunoscute în Câmpia Panonică, dovadă fiind legenda Sfintei Elisabeta (1207-1231). Când soţul prinţesei arpadiene, comitele Ludovic al IV-lea de Turingia, a încercat s-o surprindă în vreme ce le ducea de mâncare săracilor, pâinile din şorţul ei s-au transformat în trandafiri. Când a rămas văduvă, a intrat în ordinul franciscan terţiar, a cărei patroană este în prezent.

Se pare că Tăicuţul Rozelor ar fi introdus în Ungaria un anumit soi de flori şi anume cel folosit de bulgari pentru obţinerea „uleiului de trandafir”, produs folosit în cosmetică, în arta culinară, în igienă şi într-o serie de ceremonii magice. Publicistul Tóth Béla (1857-1907), a cărui „Curiosa Hungarica” a reprezentat resortul declanşator în scrierea „Curiozităţilor sălăjene”, susţine că aşa cum călugării (bizantini sau persani) au furat ouăle fluturelui de mătase şi le-au scos prin contrabandă din China, ascunzându-le în bastoane de călători, Gül Baba a strâns seminţele rozelor balcanice şi le-a pitit în boabele mătăniilor pe care le-a numărat liniştit, în vreme ce arnăuţii îi perchiziţionau bagajele şi hainele.

Este adevărat că dervişii Bektaşi permit consumarea băuturilor alcoolice şi participarea femeilor la ceremoniile religioase. Tóth Béla s-a distrat copios urmărindu-i pe pioşii pelerini, veniţi de departe să se roage la mormântul sfântului budapestan. După ce toată dimineaţa se închinau bătându-şi frunţile de podeaua monumentului, ei plecau seara să închine un pahar de vin în crâşma „Trei-de-opt”:

„Îngerul Izrafil şede în al şaptelea cer şi înregistrează fidel, în fiecare zi la miezul nopţii, toate faptele oamenilor, bune sau rele. Acum, el este nevoit să treacă în dreptul acestor hagii ai lui Gül Baba câte un zero imens, deoarece, amintiţi-vă cele învăţate în gimnaziu, plusul şi minusul se anulează reciproc. Acesta este un adevăr matematic atât de semnificativ, încât rămâne valabil chiar şi în Rai. Deci, atunci când cântăreşte activitatea dervişilor din Buda, mai presus amintitul înger Izrafil este nevoit să tragă concluzia că ei, practic, n-au făcut nimic. Ori, în Coran se spune că fericit e cel care n-a făcut nimic. Prin urmare, merituoşii hagii sunt oameni fericiţi, atât în cer cât şi pe pământ - în ultimul caz, numai dacă straja de noapte nu i-a săltat la ieşirea din Trei-de-opt, când, însufleţiţi de excelentul vin de Buda, au răcnit cu prea multă însufleţire frumosul cântec turcesc: Ya fakir Yusuf celebi!”

Şi Eminescu cunoştea legenda. Într-un ciclu de articole publicate între 17-28 noiembrie 1876, cu numai câteva luni înainte de proclamarea independenţei României, el scria:


„Românul nu urăşte decât pe cei ce i s-au băgat în suflet şi ca dovadă putem aduce pe românii din Turcia. E sigur că ei trăiesc sub acelaşi regim ca şi bulgarii, sârbii şi grecii; cu toate acestea ei trăiesc bine cu turcii şi le ţin partea. Nici aicea nu-i urâm pe turci, deşi desigur că ei numai dovezi de iubire nu ne-au dat niciodată. Ungurii n-au decât să se întrebe pe cine-i urăsc ei ca să ştie pe cine urâm şi noi. Credem că asta-i destul de clar, deşi, în emoţiunea noastră, n-am ajuns încă să facem hagialâc la mormântul lui Gül-Baba.”


Povestea eremitului care a cultivat trandafiri sfinţi într-o grădină sacră a Domnului i-a inspirat pe libretistul Martos Ferenc şi pe compozitorul Huszka Jenő să scrie o operetă cu titlul „Gül Baba”, reprezentată la „Király Színház” din Budapesta, în ziua Sfântului Nicolae din 1905. Acum aveţi posibilitatea să urmăriţi reprezentaţia Operei Maghiare de Stat din Cluj, unde este inclusă în programul stagiunii 2012-2013, cu Szeibert István, Veress Ildikó, Ádám János, Herdlicska éva, Venczel Péter, Molnár János, Olcsvári Árpad, Fülöp Márton în distribuţie. Regizoare este Gy. Tatár Éva.

În trecut, au existat şi câteva reprezentaţii sălăjene. La începutul anilor '50, o trupă de amatori din Şimleu Silvaniei a inclus opereta în repertoriu, alături de „Răpirea sabinelor” şi „Scaunul fermecat”. Pe afişele păstrate ca depozit legal la Biblioteca Naţională din Budapesta sunt trecute numele lui Acsádi Elek, Boros Aladár, Cserne Sándor, Hauler János, soţii Mártonfi, Miklósi Ida, Moty Ilona, Orsós Zoltán, Pollach László, Surányi József, Szarvadi Imre. Entuziasmul n-a durat mult. Curând, noile autorităţi ale puterii proletare n-au permis decât interpretarea unor texte de brigadă, destinate să-i înfiereze „pe burjui şi pe chiaburi”.

Ca în orice operetă, intriga cuprinde înfiorător de multe naivităţi. Diacul (studentul) Gábor se îndrăgosteşte de preafrumoasa turcoaică Leila, fata lui Gül Baba. Împreună cu Mujkó, prietenul său ţigan scripcar, pătrund în spaţiul sacru. La noi, se zice că nu-i păcat să furi flori din grădini şi sărutări de la fete. În schimb, la musulmani, ruperea unui trandafir dedicat Domnului este socotită ca o profanare şi se pedepseşte cu moartea. Garda templului îi surprinde, îi arestează şi îi predă lui Ali-Paşa. Conform legii, intruşii sunt condamnaţi la moarte, dar, deşi paşa doreşte să o alăture haremului pe Leila, îi permite tânărului îndeplinirea unei ultime dorinţe: să rămână în grădină împreună cu fata până la căderea întunericului. Gül Baba, un tată grijuliu şi un drept-credincios care nu crede în violenţă, intervine la măritul paşă şi încearcă să salveze viaţa diacului. Ali-Paşa îi acordă graţierea, dar cu condiţia ca Leila să-i devină soţie. Tânăra îndrăgostită acceptă, dar, când află de aranjament, Gábor încearcă să-l înjunghie pe turc. Totul pare să fie pierdut, dar Tăicuţul Rozelor consideră că nu este permis ca un om să fie omorât pentru o floare şi îşi distruge trandafirii, spunând că a fost lucrarea Domnului, un semn divin destinat să atragă atenţia asupra respectării vieţii omeneşti. Ali-Paşa cedează, dar pe Gül Baba îl cuprind remuşcările. Leila îi promite că, de acum înainte, vreme de secole, tinerii îndrăgostiţi îi vor aduce flori la mormânt în semn de eternă recunoştinţă.

Piesa a inspirat şi câteva filme, mai mult sau mai puţin apropiate de libretul original. Primul, intitulat chiar „Gül Baba” (1940), cu Jávor Pál şi Szeleczky Zita în rolurile tinerilor îndrăgostiţi, se termină cu excluderea triumfală a studenţilor din cetate. Ei mărşăluiesc pe parcă s-ar pregăti să se întoarcă a doua zi de dimineaţă şi să-i dea afară pe turci din Buda. Grădina cu roze sacre nu scapă neîntinată nici în „Gábor diák” (1956), cu Zenthe Ferenc şi Krencsey Marianne ca protagonişti. De data aceasta, prietenul diacului leit Errol Flynn este un tovarăş de petreceri pe nume Suki Balázs (Sinkovits Imre), care se îndrăgosteşte de Veronika (Andaházy Margit), sclava unguroaică a Leilei. Scenele de luptă sunt mult mai numeroase, parcă pregătind Revoluţia din 23 Octombrie: în debut, sunt eliberate fecioarele aduse paşei; în final, studentul îl înfruntă în duel pe nemilosul paşă. Tăicuţul Rozelor a fost interpretat în ambele pelicule de Kömíves Sándor, care rămâne un părinte iubitor şi un sfânt preţuitor al omului, creaţie Dumnezeiască.


SFÂNTUL CALVINIST DIN TIBET

La Darjeeling, în India, există un stâlp octogonal înconjurat de un gărduleţ scund, plasat în cimitirul europenilor, un loc de pelerinaj unde vin să se roage bonzi din Japonia, lama din Tibet, budişti din China sau Coreea, orientalişti din toată lumea şi, arareori, câte un secui sosit de la mare depărtare, de „acasă”, dornic să-l salute pe unul dintre fiii neamului salvat de prinţul Csaba, fiul lui Attila. Monumentul marchează locul unde a fost îngropat Kőrösi Csoma Sándor (Alexander Csoma de Koros), eruditul fondator al tibetologiei, autorul primului dicţionar tibetano-sancrit-englez şi a primei gramatici tibetane, primul european trăitor într-o lamaserie, un veritabil ascet care a iniţiat joncţiunea între spiritualitatea extrem-orientală şi credinţele Apusului.

Pe glob, există mai multe expresii ale cinstirii acestui om cu o viaţă exemplară. În celălalt capăt al lumii, la Universitatea Taisho din Tokio, s-a dezvelit în 22 februarie 1933 o statuetă realizată de sculptorul Csorba Géza, ce poartă următoarea inscripţie: KŐRÖSI CSOMA SÁNDOR / THE BODDHISATTVA OF THE WESTERN WORLD / CSORBA. „Bodhisattva” reprezintă o „fiinţă iluminată”, un sfânt budist care alege să nu intre în Nirvana, ci rămâne în preajma noastră ca să ajute evoluţia tuturor celorlalte suflete. Evenimentul este cu atât mai inedit cu cât, în fapt, este vorba despre un creştin protestant de confesiune calvină (reformată), rit în care nu există cultul sfinţilor.

În studiul său, „Bodhisattva Csoma de Kőrös: mit ori realitate?”, Marczell Péter a prezentat mai multe relatări legate de eveniment şi a atras atenţia asupra faptului că manifestarea a fost percepută, descrisă şi interpretată diferit în Japonia şi Ungaria, „întrucât nu o dată s-a făcut uz de licenţe poetice care i-au pervertit esenţa”. Readus cu surle şi trâmbiţe în atenţia publicului maghiar, sentimentul de respect datorat savantului deschizător de drumuri s-a transformat într-o veneraţie cu substrat religios, iar ghinionistului călător care a pornit către Asia Centrală şi a ajuns în India i s-a compus o hagiografie exotică, cu iz senzaţionalist, însă neînchipuit de populară. Textul complet se găseşte în traducere engleză pe Google Books.

În Ardeal, toţi elevii maghiari au citit romanul scris de Korda István, „A nagy út” (Marele drum, 1956), publicat atât la Kriterion-ul bucureştean cât şi la Dacia clujeană, deoarece a făcut parte din bibliografia şcolară obligatorie. Alţi scriitori, alte opere dedicate lui Csoma: Baktay Ervin (Rătăcitor prin depărtări, 1934), Debreczy Sándor (1937), Cholnoky László (1940), Müllner András (2000), Sütő Zsolt (Albastru de Himalaya, roşu de Tibet). Pe de altă parte, foarte puţini români cunosc viaţa, peripeţiile şi opera acestui „Marco Polo de Transilvania”, cum l-a supranumit Ştefan Makó într-un articol din „România liberă”. Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, cu ocazia bicentenarului naşterii, comitetul de partid a transmis o directivă pentru omagierea academică a lui... Alexandru Cioma de Criş, considerată postrevoluţionar ca un act de confiscare oportunistă. Oricum, iniţiativa a rămas fără un ecou concret în rândurile publicului larg.

Kőrösi Csoma Sándor s-a născut în primăvara tumultuosului 1784, într-o familie secuiască de grăniceri, mici nobili din Comitatul Trei Scaune, însărcinaţi să apere ţara de incursiunile tătăreşti. Cum a dovedit interes faţă de învăţătură, în 1799 taică-său l-a înscris la Colegiul reformat Bethlen (numit şi Bethlenianum) din Aiud. Cum n-a avut bani de studii, a făcut parte dintre „neutralişti”, elevii care i-au slujit pe alţii şi au muncit ca să poată învăţa. Despre această perioadă au scris Ujfalvy Sándor şi Hegedüs Sámuel. Din primul an, Csoma a devenit premiantul clasei. A dovedit un talent deosebit pentru învăţarea limbilor străine. Şi-a propus să plece în Asia, să descopere locul de unde au pornit cele şapte triburi ale maghiarilor. Dormea pe podea, se hrănea cu pâine, brânză, legume şi fructe. În 1815, a dobândit o bursă la Universitatea din Göttingen, unde a studiat până în 1818. Aici l-a întâlnit pe zălăuanul Salamon József (1790-1781), care se pregătea să devină profesor. A studiat araba şi turca cu profesorul de studii biblice şi orientalistul Johann Gottfried Eichhorn. La terminarea facultăţii, vorbea şi scria în 13 limbi, drept care i s-a propus să devină profesor la Aiud, dar tânărul le-a mărturisit dascălilor că n-a încetat să se pregătească pentru marea expediţie a vieţii sale.

A plecat cu un paşaport temporar, prin Sibiu şi pasul Turnul Roşu, înspre Bucureşti, în 23 noiembrie 1819. După Anul Nou, şi-a continuat călătoria prin Bulgaria. Ar fi dorit să ajungă la Istambul, dar acolo izbucnise o epidemie de ciumă, aşa că din Plovdiv s-a dus către sud. S-a îmbarcat către Alexandria în portul Enos. De acolo, şi-a continuat drumul prin Cipru, Beirut, Tripoli, Latakia (Siria), Aleppo, Mosul şi Bagdad, unde a ajuns în 21 iulie 1820 şi a fost găzduit de croitorul slovac Anton Swoboda. În octombrie, în Teheran, s-a îmbrăcat în haine persane şi şi-a luat numele de Skander-beg. A pornit mai departe în 1 martie 1821. Din cauza războiului turco-persan, a stat şi a aşteptat o jumătate de an într-un caravanserai din Meshed, apoi şi-a schimbat planurile şi a călătorit în Buhara, apoi prin Kabul către India. Ajutat de doi ofiţeri francezi, a străbătut porţiunea dintre Peshawar şi Lahore. Din India, a încercat să ajungă în Asia Centrală. La graniţa cu Caşmirul s-a întâlnit cu comandantul britanic William Moorcroft (16 iulie 1822), căruia i-a tradus o scrisoare din limba rusă. El i-a dat voluminosul „Alphabetum Tibetanum” de Agostino Antonio Giorgi şi scrisori de recomandare din partea guvernului Maiestăţii Sale, cu scopul de a învăţa limba tibetană. După patru ani de călătorie, în 20 iunie 1823, Kőrösi Csoma Sándor a ajuns la lamaseria Yangla din Zanskar, o mănăstire budistă din Munţii Hindukuş, unde i s-a oferit găzduire şi acces la biblioteca călugărească până în 22 octombrie 1824. A băut ceai cu unt de iac şi a locuit într-o celulă de 3x3 metri. La întoarcere, a fost arestat de alţi englezi, sub acuzaţia că ar spiona pentru ruşi. În tot răul şi un bine, măcar aşa a avut răgazul să descrie lungul drum din Ardeal până la poalele Himalayei. Absolvit de orice vină şi eliberat, şi-a continuat studiile în lamaseriile din Pukdal sau Pukhtar (tot Zanskar, 12 august 1825 - noiembrie 1826) şi Kanum (Besahir, august 1827 - octombrie 1830), cea mai fertilă perioadă a activităţii sale.

În martie 1830, a devenit membru al Royal Asiatic Society şi din 1831 s-a mutat la sediul ei din Calcutta, unde şi-a pregătit lucrările pentru tipar. Din 1834, a început să publice, mai întâi dicţionarul şi gramatica tibetană, într-un tiraj de câte 500 de exemplare. A scris şi în revista „Journal of the Asiatic Society of Bengal”. A devenit membru corespondent al Academiei Maghiare (Magyar Tudós Társaság ) în 15 noiembrie 1833. Între 1837-1841, a lucrat ca bibliotecar al Societăţii Regale Asiatice. Este perioada cînd pictorul Augustin Schöfft i-a desenat portretul.

În februarie 1842, a pornit pe jos către Lhassa, prin valea râului Mahananda, o regiune mlăştinoasă şi plină de ţânţari. S-a îmbolnăvit de malarie şi a murit în Darjeeling (11 aprilie 1842), unde, ulterior, Royal Asiatic Society i-a ridicat un monument. Recent (1992), o altă construcţie, o Stupă a Păcii, a fost construită în Tar (Ungaria), în centrul unui parc memorial. La inaugurare, a participat însuşi Dalai Lama.

Kőrösi Csoma Sándor a trăit o viaţă ascetică şi a fost pregătit de o serie de mari maeştri în mănăstirile din Tibet. A fost primul european care a amintit legendarul tărâm Shambala. La noi, doar secuii din ţinutul natal i-au acordat cinstirea de care se bucură în tot restul lumii. Budiştii maghiari îl consideră un maestru călăuzitor. Dar nu doar ei îi solicită ajutorul în clipele grele. Cu umor, profesorul Bethlenfalvy Géza l-a numit pe „sfântul filolog” drept „protectorul orientaliştilor maghiari”, deoarece, dacă i se pomeneşte numele în cererile de finanţare înaintate guvernului, cercetătorii vor fi răsplătiţi sigur cu sume mult mai generoase decât colegii din ţările învecinate.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.102-103 / iulie-august 2013