Cursa de dimineaţă

(c) 2012 Györfi-Deák György


Pavel fusese cel de-al treilea fecior al lui Mitrofan şi Lucreţia Şoşoiu din Corbeni. Fiind săraci, căci nu prea aveau pământ, doar cât căpătase bunicul la reformă, taică-său l-a dat ucenic la un tâmplar, să-şi afle un rost în lume. Copilul a crescut, a prins încetul cu încetul multe dintre tainele meseriei şi în cele din urmă şi-a găsit şi o nevastă din aceeaşi breaslă, Florica. După cununie, s-a mutat în atelierul lui Dionisie Opriş, socrul său, dar n-a fost să fie cu noroc, că naţionalizarea din 1948 i-a tăiat avântul. A reuşit să-şi găsească de lucru la o şcoală, ca om de serviciu şi, tot umblând dintr-o sală în alta să aducă lemne şi cărbuni, să golească cenuşa, a prins gustul cărţii, aşa că s-a înscris la liceul seral, pe care l-a absolvit al treilea din promoţia sa.

Pe când i s-a născut şi Todoruţ, cel de-al treilea prunc al său, a intrat în partid, drept care a fost angajat ca administrator, cu şansa de a-şi continua studiile. A învăţat cu sârguinţă până s-a văzut contabil. Mai sus n-a dorit niciodată să ajungă, deşi într-o vreme i s-a oferit chiar să conducă o făbricuţă de curele. La „Stejarul”, unde, într-un sfârşit, a ajuns contabil-şef, l-a mânat doar dragostea dintâi, de rămâneau meşterii uimiţi văzându-l adesea prin secţie, unde lua câte un picior de masă ori o spetează de scaun, se uita cum le-au întocmit, încruntându-şi sprâncenele. Alteori îşi trecea palma peste o scândură de brad proaspăt geluită, călduţă şi mirosind a răşină şi surâdea cine ştie cărei amintiri din tinereţe. De-aici a plecat cu bastonul de pensionar în mână.

Locuinţa de la bloc a trecut-o pe numele lui Floruţ, feciorul său cel mare, iar el s-a mutat la marginea oraşului, pe strada Orizontului, în casa unor nemţi fugiţi în R.F.G. Avea acolo o grădină mare, de zece ari, cu un pic de vie şi pomi ce rodeau pe rând, din primăvară până-n toamnă, unde ar fi dorit să-şi crească nepoţeii. N-a fost să fie cu noroc nici de această dată, pentru că Florica s-a îmbolnăvit şi s-a stins în trei luni de zile, lăsându-l văduv, iar apoi a venit Revoluţia, rânduielile s-au schimbat, nemţii şi-au cerut casa înapoi, au băgat acte să se judece şi, în cele din urmă, dacă a văzut „herr Paul” că n-are nici temeiul, nici banii să insiste, s-au înţeles să-l lase să stea într-o odăiţă din pivniţă, până va fi să dea seama dinaintea lui Sânpetru.

Degeaba l-au chemat copiii, să şadă când la unul, când la altul, se săturase de traiul la bloc ca de mere pădureţe. A ÎNŢELES CĂ SIMŢEA UN LUCRU PE CARE NU-L MAI SIMŢISE: vroia să trăiască la casa lui, împăcat cu toţi şi cu toate. Dumnezeu îi dăduse ani în şir de viaţă fericită, ar fi fost un păcat să se arate nemulţumit, îi rămânea doar să încerce s-o ducă cât se poate de bine cât timp îl vor ajuta puterile. Nici nu era un tip pretenţios. Televizor nu avea, că „Diamant”-ului i se arsese tubul. Nu-şi luase altul, color, că-l dureau ochii şi capul ori de câte ori stătea să se uite la vreunul. Nu se descurca nici cu nenumăratele butoane minuscule ale telecomenzilor. Prefera să se scufunde în fotoliu şi să asculte emisiunile de la radio, care începuseră să devină tot mai variate şi mai incitante. La un moment dat, începu să urmărească constant „Vârsta de aur”, un magazin radiofonic dedicat anume pensionarilor. Îi plăcea mai ales emisiunea Cassandrei, „Oameni alături de oameni”, unde cei de vârsta sa îşi mărturiseau temerile şi necazurile, îi ascultau pe cei aflaţi în situaţii asemănătoare şi căpătau puţină alinare. Odată, îndrăznise să-i trimită şi el o scrisoare, cu gândul că, auzind lumea că trăise o viaţă printre bilanţuri contabile, şi-ar fi putut găsi din nou un rost.

La o săptămână după difuzarea emisiunii, s-a trezit că are ceva în cutia poştală. A deschis-o cu mâinile tremurânde, dar în locul unei oferte de serviciu, a găsit un mesaj bizar. Nu-i venea să-şi creadă ochilor:


„Onorabile domn,

Energia şi optimismul dumitale m-au surprins. Un om cu o asemenea putere de viaţă nu va fi ocolit de noroc. Coboară până în staţia de autobuz de pe strada Báthory şi cursa de 8,15 ţi-l va duce într-o bună zi.

Stăruieşte şi vei izbândi,

            Speranţa.”


Ciudat. Chiar dubios. Oare cine să fie această Speranţă? O fi fost vreo ghicitoare din neamul Mamei Oglinda, specialistă internaţională în facerea şi desfacerea farmecelor? În nici un caz! Scrisul era al unei persoane educate, cu litere atent rotunjite, perfect trasate cu cerneala de un albastru ultramarin, nu cu pixul, înşirate ca nişte mărgele pe firul ideii, dezvăluind preocuparea pentru cultivarea frumosului şi claritatea exprimării. Hârtia era de o calitate superioară, evident, o comandă specială: subţire, albă, vag lucioasă şi elastică. Plicul era elegant, francat loco, cu un timbru comun, expediat de la oficiul din centru. Nu părea să fie opera unui farsor.

În vremea petrecută printre cifrele exact aliniate în coloanele trase cu creionul colorat în registrele contabile, Pavel s-ar fi arătat sceptic în privinţa oricăror semne sau prevestiri. Pe atunci, nu căuta semne şi înţelesuri în zaţul scurs de pe fundul unei ceşcuţe de cafea, nu punea sare în douăsprezece coji de ceapă ca să afle cum vor fi lunile noului an şi nici nu se întorcea din drum când îi tăia calea Nelson, motanul cel negru din căsuţa cu poartă verde unde trăise Baba Aglaia şi acum se mutaseră nişte tineri căsătoriţi, cu condiţia să aibă grijă şi de bietul mârtan, care ajunsese să fie pomenit cu îngăduinţă ca Moş Cotoi, pentru că-şi pierduse opt din cele nouă vieţi pisiceşti şi aştepta doar să se îndure Dumnezeu de el, să-l mute alături de fosta lui stăpână.

Bătrânul contabil aruncă neîncrezător scrisoarea pe măsuţa unde-şi aduna mesajele publicitare până se va hotărî să le arunce la gunoi. Îşi aduse aminte de răvaş abia a doua zi de dimineaţă, când, după rubrica meteo, crainica de la radio anunţă ora exactă: „La următorul semnal va fi ora opt şi cincisprezece minute.” Strada Orizontului era una lăturalnică, puţin circulată, totuşi, după bip, auzi cum trece pe acolo un vehicul greu, cu motorul puternic şi răguşit, capabil să provoace vibraţia prelungă şi stridentă a geamurilor dinspre drum. O fi fost maşina portocalie a gospodăriei locale? Gunoiul se adună numai miercuri, când toată lumea îşi trage tomberoanele la marginea trotuarului şi apoi aşteaptă să le întoarcă golite în curte. Parcă văzuse şi nişte reflexii pe perdele, deci trebuie să fi fost o maşină cu geamuri mari, probabil că ele deviaseră razele de lumină şi le proiectaseră prin fereastra demisolului. Un autobuz? Ce să caute aici, în acest cartier ocolit de bulevarde?

Peste o săptămână, poştaşul i-a adus pensia, iar Pavel a început să adune diferitele facturi, ca să plătească apa, curentul electric, gazul şi telefonul. În mod obişnuit, făcea două drumuri în oraş: primul, în primele zile ale lunii, la medicul de familie şi la farmacie; al doilea, la bancă, după mijlocul lunii, deoarece strada Orizontului începea cu litera O şi îi venea rândul abia după Tudor Arghezi, Demostene Botez, Ciubăr-Vodă etc.

Născut în semnul Capricornului, Pavel era un om înfiorător de ordonat, un specimen reprezentativ din specia pedanţilor. Cum trăia singur cuc şi ajunsese la vârsta când oricând putea să i se stingă lumânarea vieţii, găsise câte un loc tuturor lucruşoarelor şi le aşezase după un sistem uşor de desluşit, astfel încât, dacă va veni vremea să i se alăture Floricăi, copiii să se descurce cât mai uşor. Dar, în ciuda automatismelor şi meticulozităţii, ca un făcut, de această dată nu găsea niciunde foaia de la compania naţională de telefonie. A frunzărit şi mesajele publicitare, astfel încât i-a căzut iarăşi în mână răvaşul Speranţei, dar nu şi-a făcut de lucru cu el. În cele din urmă, a găsit factura căutată în cartea galbenă cu abonaţii din oraş. Nu-şi amintea când a pus-o acolo şi s-a speriat un pic, să nu fie vreun semn că a dat în boala aceea care începe cu litera S şi a început să se ramolească. Bine că a dat de ea. A adunat hârtiile, a calculat totalul, şi-a făcut lista de cumpărături. Încetul cu încetul, trebuia să comande coroana de Luminaţie. Luase încă în vară lumânările de tip candelă cu capac, deşi întotdeauna aduceau şi copiii. Cu cât vor fi mai multe luminiţele aprinse pe mormântul Floricăi, cu atât va fi mai frumos. Îşi scoase costumul din dulap, o cămaşă curată şi îşi înnodă cravata. Se examină în oglindă: „Un om în vârstă nu e un om bătrân”, îşi spuse în vreme ce îşi aranjă părul. Poate că ar trebui să treacă şi pe la frizer, să fie cu noroc.

Era un octombrie însorit. Închise poarta şi admiră casa. Îi plăcea cum arată, cu acoperişul ţeapăn, streşinile strălucitoare, tencuiala curată, fără găuri în zid sau tencuiala crăpată. În nici un caz proprietarii nu s-ar fi putut plânge că şi-a bătut joc de ea. Desigur, se vedea că nu-i îngrijită şi de o mână de femeie. Lipseau florile din ferestre. La numărul 10, pervazurile erau pline de muşcate roşii. Probabil că aveau o fată de măritat, crescută de o doamnă pe care o văzuse adesea, când uda plantele. Avea o înfăţişare plăcută, un chip rotund de bunicuţă şi un zâmbet care inspira încredere. Nu intrase niciodată în vorbă cu ea, deşi probabil că i-ar fi făcut plăcere să discute despre una, despre alta cu cineva de vârsta lui. Simţea că odată se va întâmpla şi aceasta.

Porni cu un pas egal către centru. Echipele de la spaţii verzi tăiau ramurile copacilor. Cocoţaţi în vârful scării, muncitorii râdeau arătând către ciorchinii albi răsăriţi dintre crengile înspinate: „Au înnebunit salcâmii...” Într-adevăr, înfloriseră în prag de iarnă, semn că se înstăpânise vara babelor. Lui Pavel îi plăcea melodia lui Tudor Gheorghe, aşa că fredonă mai departe: „...şi cu boala lor, odată,/ S-a-ntâmplat ceva, îmi pare/ Şi cu lumea asta toată...” Când a cotit pe strada Báthory şi a văzut staţia pustie, şi-a adus aminte de răspunsul primit de la misterioasa Speranţa. Era deja dimineaţă târzie, vremea se apropia de amiază, ora din zi când în instituţii era mai puţină aglomeraţie.

Desigur, acum facturile se puteau plăti şi la bancomate, ori la oficiile poştale, ori de pe telefonul mobil, mai nou chiar şi de la chioşcurile de ziare. În incinta băncii era un robot multicolor cu butoane argintii, iar gardianul cel săritor ştia ce şi cum trebuie apăsat. Mergea repede, mai iute decât statul la coadă, dar bătrânul contabil avea timp berechet şi-i plăcea să le urmărească pe fetele de la ghişeu, îmbrăcate elegant şi cu coafuri dichisite, veşnic zâmbitoare, chiar şi la patru şi jumătate după-amiaza, cu numai o jumătate de oră înainte de închidere. Degetele lor, cu unghii îngrijite, purtau ineluşe discrete şi numărau banii la fel de repede ca automatele cu luminiţe roşii. Cea brunetă şi cu o aluniţă ca un sâmbure de pepene lipsea. Fusese înlocuită de o fetişcană cu părul vopsit, revărsat peste gulerul dantelat imaculat, cu o privire speriată. Probabil că oficianta dinainte îşi luase concediul de maternitate. În ultima vreme purtase rochii tot mai largi, pieptul i se mărise considerabil, iar obrajii netezi şi fragezi radiau lumina inconfundabilă a mândriei de a creşte sub vârful inimii o nouă viaţă. Oare să fi fost primul copil?

Pe drumul de întoarcere, Pavel se lăsă cuprins de un vălmăşag de gânduri. Cum strălucirea blândă şi caldă a zilei îi accentuase predispoziţia de a filosofa, făcuse un bilanţ al gândurilor din dimineaţa respectivă şi îşi dădu seama că poate totuşi socotise până acum într-un fel greşit. Viaţa înseamnă mai mult decât mulţumirea de sine. Ea pare să fie cu adevărat împlinită abia atunci când e trăită într-o tovărăşie. Până în ultima clipă, ca în legenda lui Filemon şi Baucis, pe care Dumnezeu şi Sânpetru [Aici, Pavel face o confuzie între legendele populare româneşti şi mitologia greacă. De fapt, călătorii care au cerut adăpost şi hrană au fost Jupiter (Zeus Olimpianul) şi zeul mesager Mercur (Hermes); vezi „Metamorfozele” lui Ovidiu, repovestite pentru copii de Alexandru Mitru în „Legendele Olimpului”.] i-au binecuvântat să moară deodată. De fapt, nici n-au murit, pentru că moşul s-a prefăcut într-un stejar viguros, iar baba într-un tei cu flori înmiresmate. Omul este o făptură obişnuită să fie înconjurată de semeni, măcar de două-trei ori pe an. Poate că scrisoarea era o aiureală, dar totodată ea reprezenta o provocare. În clipa aceea, se simţea slobod şi neînfricat ca feciorul de 16 ani care-şi tăiase drum prin via popii, fără să-i pese de zăvozii paznicului de noapte, numai ca să ajungă cât mai repede sub fereastra Gherghinei, care îi fusese dragă şi drăguţă pe vremuri, până să fie trimis la oraş. „Stăruieşte şi vei izbândi,” scria în mesajul Speranţei.

„Ce-am de pierdut?”, se întrebă omul. „TOCMAI POSIBILITATEA SĂ-ŢI ÎMPLINEŞTI UN VIS FACE VIAŢA INTERESANTĂ”. Iar noua sa aspiraţie era să încerce, să vadă ce noroc îi va aduce cursa de dimineaţă. „Au înnebunit salcâmii,/ Şi tu vrei să fiu cuminte?” fredonă binedispus, cu gândul la mustaţa haiducească a cantautorului din Bănie.

A doua zi, la opt şi zece fix, s-a postat în staţia de pe strada Báthory. Şi-a ales un loc plasat lateral, lângă chioşcul de ziare şi a privit cu atenţie. Autobuzele veneau unul după altul, îşi deschideau uşile, călătorii se revărsau în mulţimi pestriţe de persoane grăbite, molecule anonime dintr-un nor cu o evoluţie uşor de descris statistic. A încercat să examineze chipurile oamenilor, însă ei treceau meteoric, prea iute, dintr-o parte în alta: femei de la ţară cu găleţi pline de ouă, pungi cu brânză de vacă sau borcane cu smântână, agenţi de vânzări cu genţi burduşite, mame cu copilaşi în braţe sau atârnaţi în hamuri, şmecheraşi care chiuleau de la şcoală, controloare cu ecusoanele scoase la vedere, paznici de noapte somnoroşi şi obosiţi, studente atente să calce fără să se dezechilibreze pe pantofii cu toc cui...

Nimeni nu părea să-l bage în seamă. „Oare eu pe cine aştept?” se întrebă Pavel şi-şi aduse aminte de Florica lui. Ca fată, fusese foarte frumoasă, cu faţa rumenă, sprâncene prelungi, dese şi arcuite, ochii mari, negri precum cel mai tainic cotlon al lumii. Toţi ucenicii, toate calfele stăteau cu ochii pe făptura ei măruntă şi mlădie, oftând când îi auzeau vocea în curte, unde se îngrijea de orătănii sau atârna rufele pe sfoară. Îl alesese pe el, chiar dacă meşterul l-ar fi vrut ca ginere pe Toma Varvarei Crudului. De altfel, taţii mireselor niciodată nu se arată întrutotul mulţumiţi de preferinţele fiicelor. Adesea se recunosc în ele ca-ntr-o oglindă a vremurilor când erau flăcăi şi aceasta îi face să-şi aducă aminte de ireversibila trecere a timpului, rană vindecată numai de apariţia lui Floruţ, primul nepot, pe care Dionisie l-a iubit nespus de tare şi i-a împlinit toate poftele, ca şi cum s-ar fi simţit dator cu o căruţă umplută până-n vârf cu dragoste faţă de tinerii părinţi.

Stătea lângă chioşcul de ziare, cu ochii atenţi şi privirea căutătoare, dar inima îi spunea că în zadar cercetează feţele trecătoarelor cu dorinţa de a o regăsi pe Florica în ele. Ştia că roata sorţii nu putea fi dată îndărăt. Poate, dacă ar fi fost tânăr, şi-ar fi dorit o altă femeie de seama ei, sănătoasă şi în putere. Şi-ar fi alinat durerea şi ar fi uitat de lungile nopţi petrecute în spital, unde s-au despărţit pe neaşteptate, mai iute decât se aşteptaseră doctorii. A plâns-o, a jelit-o şi şi-a ferecat-o în inimă, de unde acum nu dorea să iasă în nici un chip tras la indigo. A stat în staţie până când ceasul bisericii evanghelice nemţeşti a bătut orele nouă. PLECĂ DEZAMĂGIT ŞI HOTĂRÂT SĂ NU MAI CREADĂ NICIODATĂ ÎN VISE.

Dar a doua zi se întoarse în staţie la fel de încrezător. De data aceasta, nu dorea să găsească pe cineva, ci să fie găsit. Seara, răsfoise albumul familial, apoi recitise îndemnul scris cu litere perlate de mâna necunoscută. „Speranţa întotdeauna îţi acordă răgazul aşteptat” [Traducere după ureche. Citatul corect: „Le temps d'aimer se perd, le temps est ce qui passe./ Le temps est ce qui meurt, l'espoir est ce qui naît./ Regarde ces garçons, ces filles qui s'embrassent./ Il va naître pour eux le temps que tu voulais.” (Jean Ferrat - La Jeunesse) Adică: „Vremea dragostei se risipeşte, clipele se scurg fără milă./ Timpul este cel ce se duce, speranţa este cea care naşte./ Priveşte-i pe tinerii ce se îmbrăţişează,/ Li se va naşte răgazul pe care-l vrei.”], îşi amintise de o şansonetă de pe vremuri, redifuzată la „Vârsta de aur” şi se culcase împăcat cu sine, gata să ia de la capăt căutarea norocului pierdut. De dată această, dimineaţa era mohorâtă. Sufla un vânt rece, semn că toamna încerca să-şi reintre în drepturi. Se îmbrăcase bine, să nu rişte vreo răceală. Oamenii erau şi ei mai puţin zâmbitori şi mai grăbiţi. Stătu până când apăru prima rază de soare. ÎŞI AMINTI CĂ AVEA MAI MULTE DE REZOLVAT. MERSE LA MAGAZIN SĂ CUMPERE DE MÂNCARE. La intrare era un automat de cafea, care făcea şi un ceai aromat de fructe. Apăsă pe butonul cu porţie dublă de zahăr şi sorbi pe îndelete lichidul fierbinte. Îşi aminti de episodul cu majordomul concediat de moştenitorul lordului, devenit putred de bogat după ce deschisese un lanţ de ceainării într-o Londră a pub-urilor şi fastfood-urilor moderne. De ce nu există locuri unde bătrânii să se întâlnească, să stea de vorbă cu cei de vârsta lor? Iarna nu poţi juca table sau şah la măsuţele din parc. Singura instituţie pentru pensionari care funcţiona în continuare era Casa de Ajutor Reciproc, unde-şi făcuse şi el un fond, ca tot omul prevăzător. Se întoarse acasă agale şi porni radioul.

„Toate cele bune vin câte trei”, îşi spuse în dimineaţa următoare, în timp ce asculta cum curge apa pe ştreaşină. Nu ploua cu bulbuci, ci, în buna tradiţie a lui octombrie, burniţa. Îşi scoase umbrela cea mare, neagră, cum aveau numai afaceriştii din City, care acoperea o arie semnificativă şi un palton uşor. Avea şi unul din piele de porc, impermeabil, dar nu-l mai purtase de ani de zile, i se părea prea greu. Echipat adecvat, ajunse cu cinci minute mai devreme. Femeia care vindea ziare îşi acoperise marfa cu folii de plastic, probabil ambalajele de la bax-urile cu ţigări. Se plasă un pic mai departe, să nu-i stropească publicaţiile cu apa prelinsă de pe ploier. Autobuzele sosiră rând pe rând, stropindu-i pe neatenţii de pe buza trotuarului. Pavel privi cu atenţie, poate umbrela va fi norocul său. Cea mult aşteptată va coborî de pe trepte, îşi va ridica gulerul paltonului, se va uita speriată împrejur, iar el, cavaler, se va oferi s-o adăpostească şi s-o conducă. Dar, ca un făcut, toată lumea îşi adusese câte o umbrelă, aşa că la coborâre înfloreau în valuri cercuri roşii, convexităţi policolore, calote sumbre, cerculeţe transparente cu urechiuşe de pisică, ploiere cu spiţe rupte, răsucite de prima rafală mai serioasă de vânt.

„Asta e,” oftă bătrânul, „SUNT ŞI EU CA TOŢI CEILALŢI OAMENI: VĂD LUMEA AŞA CUM VREAU EU SĂ FIE, NU AŞA CUM ESTE.”

Se pregăti să se întoarcă acasă. Cerul suriu şi ploaia mocănească nu-i ofereau decât această opţiune.

„Şi mâine va fi o zi.”

- Nene, nu te supăra, îşi scoase capul de după uşă vânzătoarea de la chioşc şi-l interpelă. Văd că vii zi de zi la cursa de dimineaţă. Aştepţi pe cineva?

Pavel răspunse cinstit:

- Da.

- Pe cine?

- Sincer să fiu; nici eu nu ştiu. I-am scris Cassandrei, cea de la emisiunea pensionarilor şi mi-a răspuns să vin aici, că îmi voi afla norocul.

- Şi-a bătut joc de dumneata ! râse femeia.

- Nu cred, surâse încăpăţânat bărbatul, ca unul care ştie mai bine.

- Deci ţi-ai găsit norocul?

- Nu, dar...

- Ei, vezi ? E o escroacă. Te-a pus să baţi drumurile degeaba, pe frig şi pe ploaie...

Pavel nu se supără. Femeia, cam de patruzeci de ani, stătea de dimineaţa până seară în cuşculiţa acoperită cu tablă ca să vândă ţigări şi tot felul de alte mărunţişuri, câştigând câte un procent infim de fiecare dată, veşnic atentă ca nu cumva cineva s-o înşele sau s-o fure. Zâmbi înţelegător :

- Poate că încă n-a sosit clipa sorocită.

- Aş! Te văd om bătrân, trecut prin viaţă. Dumneata mai crezi în semne şi închipuiri?

- De ce n-aş crede ?

- Pentru că nu se împlinesc niciodată. Uite, o ţigăncuşă i-a prezis mamei în tinereţe că se va mărita din nou la şaizeci şi şapte de ani cu un om care se pricepe la bani. Acum stă şi îşi face sânge rău, că săptămâna viitoare va împlini şaizeci şi opt şi încă tot nu l-a găsit.

Pavel îi examină chipul cu atenţie, trăsăturile femeii îi păreau atât de familiare.

- Doamnă, nu vă supăraţi, parcă vă ştiu de undeva. Unde locuieşte mama dumneavoastră?

- Pe strada Orizontului.

- La numărul 10 ? tresări Pavel.

- Da, de unde ştiţi?

- Semănaţi foarte bine cu ea. Sărut mâna!

Şi plecă în mare grabă, fără să-i pese că şi-ar putea stropi pantofii, zicându-şi: „O OPERĂ DEVINE DESĂVÂRŞITĂ NUMAI ATUNCI CÂND ŢELUL ESTE ATINS.”

Ca-n mai toate poveştile romantice, parcă şi vremea ţinea cu el. Pe când ajunse, burniţa încetase, iar norii dădeau semne că încearcă să-i facă loc soarelui pe cer. Se bărbieri, îşi puse cravată, îşi netezi şuviţele de lângă frunte şi ieşi. Culese o mână de trandafiri de pe tufele din mica alee de la intrare şi aruncă o privire în susul străzii. Fereastra cu muşcate roşii era deschisă, dar nu se zărea nimeni înăuntru.

„Oare să fie acasă?” se întrebă Pavel. Drept răspuns, perdeaua trasă într-o parte se ridică cuprinsă de o mână din interior, săltă peste ramele geamurilor şi căzu fâlfâitoare peste cadrul gol. Era un răspuns, poate chiar o invitaţie.

Piti buchetul de flori în spate, apoi trecu strada. În faţa porţii cu numărul 10, se întrebă încă o dată dacă ceea ce vrea să facă e bine. Oare acesta să fie norocul său ? El făcuse totul precum i se ceruse, coborâse zi de zi la autobuz, convins că va izbândi. Poate că tocmai vecina îi trimisese scrisoarea, ca să-l provoace... Cine ştie? Nu pierdea nimic dacă întreba. Poate că piranda spusese adevărul şi văzuse ceea ce avea să se împlinească doar peste mulţi-mulţi ani.

„Vom trăi şi vom vedea!” îşi zise Pavel şi apăsă hotărât butonul soneriei.


Remarcă:

Fragmentele scrise cu majuscule au fost copiate literă cu literă dintr-un cunoscut roman scris de Paulo Coelho, unde un ciobănaş are nişte vise prevestitoare, pleacă via Tanger la Piramidele din Egipt şi găseşte două comori. În „Parabolele lui Iisus”, Andrei Pleşu aminteşte şi el de păţania rabinului Eisik din Cracovia. Ceva foarte asemănător am citit şi într-o antologie de poveşti japoneze, aşa că n-am stat să mă întreb cine de la cine s-a inspirat. Se pare că subiectul „du-te departe ca să preţuieşti ce-i chiar lângă tine” a circulat de jur-împrejurul pământului şi face parte din fondul de aur al umanităţii. (Autorul)