La antene

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 5)

(c) 2013 Györfi-Deák György


În techerghelile mele prin regiune, am ajuns de mai multe ori în Borza, fie dinspre Gâlgău Almaşului (pe la Piatra Pintii), fie dinspre Var (pe lângă Salcia Babei Blestemate). Am rezumat în capitolele respective istoria satului plasat pe malul drept al râului Agrij şi am prezentat cele două biserici ortodoxe de aici, cea din lemn şi cea din piatră. Între timp, părintele Claudiu Nechita s-a transferat la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului" din Jibou. Am amintit în treacăt turnul de observaţie militar plasat în cel mai înalt punct al abruptului de deasupra satului, locul de unde poate fi supravegheat tot ce mişcă în cele trei văi care se unesc în dreptul Jiboului. Dacă au văzut că sunt interesat în explorarea ţinutului, sătenii mi-au semnalat încă o atracţie turistică locală, grupul de stânci denumite Horia, Cloşca şi Crişan.

Ele pot fi zărite la intrarea în sat dinspre Prodăneşti, privind de pe drum către Nord-Est, pe buza unui alt abrupt mascat de un aluniş atotcotropitor. Ineditele siluete nu sunt din granit, cum a scris cineva, ci din gresie, ca mai toate straturile geologice dimprejur. Întocmai precum în cazul ţancurilor din cealaltă parte a masivului, de la Grădina Zmeilor de pe Valea Almaşului, sedimentele marine cimentate de-a lungul a 50 milioane de ani conţin şi vâne de caolin, un mineral folosit pentru smălţuirea vaselor de lut, exploatat şi în satul Var. Dacă stâncile de „La Cheuturi" au devenit celebre, mai ales prin acţiunile de popularizare ale soţilor Ştefan şi Irina Goanţă, cele din Borza, deşi sunt la fel de uşor de vizitat, sunt ştiute numai de drumeţii avizaţi. Un prim dezavantaj ar fi tufărişul des din jur, care le ascunde în tot răstimpul călduros al anului. Practic, ele devin vizibile doar în intervalul noiembrie-martie, când hăţişul este desfrunzit. Din păcate, e o perioadă a anului când foarte puţini simt chemarea să iasă din casă.

În articolul „Frumuseţile satului Borza", profesoara Camelia Veronica Cosma de la Liceul de Artă „Ioan Sima" din Zalău ne prezintă mai multe căi de acces către monumentalele forme gălbui de pe Dealul Podirei: „Ca să ajungi acolo trebuie să mergi pe jos aproximativ o oră trecând prin locul numit «Pe sub piatră», «Valea Teşului» admirând priveliştea zonei, trecând pe o potecă îngustă ajungi la ele. Un alt traseu este următorul: pe drumul satului trecând pe lângă casa doctorului [Păşcuţ], urci pe «Valea Teşului». Altul: prin grădina vecinei Victoria Moldovan, «Pe sub Piatră» urci cărarea «La Ţuclui», «Via Popii», «Podirei»."

Pentru cei nefamiliarizaţi cu toponimele locale şi deloc dornici să se bage în grădinile unor necunoscuţi, unde ar putea să întâlnească nişte mioritici carpatini sloboziţi din lanţ, cea mai potrivită cale este să treacă podul de la Prodăneşti, să depăşească „pălincia" de pe malul râului şi, imediat după primele case, să parcheze maşina, apoi să urce pe prima uliţă din stânga. Ea trece printre grădini, ajunge la o pajişte plină de pipirig, alimentată de un mic canion care se termină cu o peşteră. Ca să ajungeţi „la pietre", ignoraţi poteca din stânga. Drumul urcă uşor către stânga, pe la „ora 11", cum v-ar ghida un navigator din bombardier, adică spre Est-Nord-Est. Stâncile sunt mai mult de trei, precum le enumără şi ghidul nostru: „Una dintre ele privită din profil chiar seamană cu Sfinxul din Munţii Bucegi, alta seamănă cu Babele din Carpaţii Meridionali, iar alta cu un uliu. O stâncă privită din lateral seamănă cu un cap de om."

Nimeni n-a ştiut să ne spună cine le-a botezat aşa. Lumea le-a prins aşa din vechime. Privite din vale, nu prea zici să fie nişte chipuri, nici vorbă să semene cu un Mount Rushmore sălăjean. Nici nu măsoară câte 20 metri înălţime, cât chipurile preşedinţilor americani sculptaţi în Dealurile Negre din Dakota. Uneori, gândirea populară îşi are ciudăţeniile ei. Suntem obişnuiţi să numărăm fără probleme cu unu şi cu doi, singularul şi perechea. „Two is company, three's a crowd", zic englezii. Cu încă unul în plus, cuplul se transformă într-o mulţime gălăgioasă, iar viaţa fostului burlac, proaspăt însurăţel, acum tânăr tată se complică. Dar nu numai adulţii sunt afectaţi. Scria Lao Zi: „Dao dă naştere unului, unul naşte diada, diada naşte triada, iar triada toate fiinţele." Treimea este un prag psihologic, o poartă a germinativului, o renunţare la încremenire.

Copiii mici şi indigenii tasmanieni n-au noţiunea de trei. Această particularitate a dezvoltării umane are şi o poveste a ei, una tragi-comică. La noi, au fost traduse cu precădere romanele lui Hans Fallada („Banii nu fac nici două parale" şi „Fiecare moare singur"), însă scriitorul german are şi o carte pentru copii, deosebit de îndrăgită, „Fridolin, der freche Dachs" (Fridolin, bursucul cel hoţoman). Aici, mama-viezure îşi scoate în fiecare seară puişorii la plimbare, iar la întoarcere îi numără: „Unu, doi, mult, mult, mult, mult." O vulpe ticăloasă profită de neştiinţa vieţuitoarei, îi fură puii unul câte unul şi biata mamă nu realizează decât foarte târziu că i-au dispărut odraslele: „Unu, doi, nimic... Nimic!?!"

În cazul toponimiei stâncilor din Borza, nu putem decât să-l parafrazăm pe Marin Sorescu: „pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus... Horia, Cloşca şi Crişan".

Zona poate fi vizitată din Jibou şi pe o altă cale, deosebit de pitorească. Ca distanţă, este un traseu accesibil până şi şcolarilor, cu condiţia să-şi aducă apă de acasă, întrucât pe drum nu vor întâlni nici un izvor, nici o fântână. M-am minunat să constat că posibilitatea nu apare enumerată în excelenta lucrare „Schiţă monografică turistică a zonei în care este situat oraşul Jibou privită din punct de vedere instructiv-educaţional" (1974), a lui Andrei Mureşan, fostul director al Casei Orăşeneşti de Cultură. Explicaţia ar putea fi faptul că Borza ţine de o altă unitate administrativ-teritorială.

Porniţi de la gară, către podul de pe râul Agrij. Aşa mic cum pare, firul de apă devine tare năbădăios în vreme de ploaie, se umflă brusc şi rupe, sfarmă totul în cale. Vara aceasta, podul rutier a fost consolidat, lărgit şi asfaltat, astfel încât să reziste la traficul camioanelor grele încărcate cu balastru de Someş. Treceţi pe el şi cotiţi la dreapta, unde apare o trecere semnalizată de cale ferată. Dincolo de ea, s-a aflat cândva „Borcanul", o cabină de dirijare a circulaţiei din intersecţia drumurilor care vin dinspre Var, Prodăneşti şi Jibou. Nefolosită de ani de zile, bună doar pentru a lipi afişe electorale pe pereţii ei, acum a fost dărâmată, pentru a permite camioanelor lungi să se înscrie lejer pe ruta aleasă.

A rămas în folclorul local incidentul cu baciul beat turtă, care i-a bătut miliţianului în geam şi i-a spus:



- Şefu', vreau să-ţi spun un banc. Hâc! Un banc politic.
A văzut subofiţerul cu cine are de-a face şi l-a luat cu duhul blândeţii:
- Cetăţene, nu vezi că sunt un miliţian?
Dar turmentatul a rămas chitit pe gândul lui dintâi:
- Nu-i nimic, ţi-l spun până-l pricepi.



Pentru a ajunge la Horia, Cloşca şi Crişan pe la antene, din dreptul fostului „Borcan", se părăseşte asfaltul şi se merge tot înainte, pe drumul de care, direct către sud, printre tarlalele cultivate cu porumb, „nănaşul" (cel care a botezat) festivalului de umor popular „Cucuruz, mălai de toamnă", ţinut din doi în doi ani în Jibou. Drumul face o jumătate de tur către dreapta şi urcă domol înspre Pietricica Varului. Lăsaţi-l să meargă în voia lui şi pregătiţi-vă de ascensiune. Coasta dealului este brăzdată de gărduleţe împletite din nuiele, ca să stabilizeze solul. În 1705, aici şi-au clădit redutele şi şi-au săpat tranşeele soldaţii principelui Rákóczi. Când urcaţi, gândiţi-vă că sunteţi nişte dorobanţi la Plevna. Sau puşcaşi marini debarcaţi pe plaja Normandiei în ziua Z.

Dacă aţi pornit la drum în august, sus vă aşteaptă răsplata: nişte tufe de mure şi de alun cu fructele coapte. Priveliştea e minunată. Către Nord, la poale, se văd ca două covoare puse unul lângă altul terenul de sport al asociaţiei sportive Köteles şi curtea firmei care adună fierul vechi şi deşeurile de hârtie din zonă. Cam ciudată alăturarea, deloc ecologică, s-a şi vorbit mult pe acest subiect în oraş. Să promovăm mintea sănătoasă în corp sănătos şi să votăm pentru păstrarea curată a mediului înconjurător, ca de aici în aval să puteţi vedea toată valea Someşului până la Cheile Ţicăului. Dacă v-aţi adus un binoclu şi vremea e senină, folosiţi-l, vizibilitatea este de câteva zeci de kilometri.

Din acest punct, se vede panorama Someşului care înconjoară Piscuiul Ronei (Muntele lui Rákóczi). În stânga, aliniate ca nişte trenuleţe electrice, garniturile de vagoane intră şi ies din gară. Şi mai departe, sticlesc geamurile blocurilor din oraş, deasupra cărora se înalţă mingile de sticlă ale Palmariumului şi Acvariumului de la Grădina Botanică.

Acum ştergeţi-vă ochii de mândria citadină, rotiţi-vă cu 180 de grade şi bucuraţi-vă de priveliştea celor patru antene de pe Dealul Borzei. Ca să ajungeţi la ele, trebuie doar să coborâţi în vale, nu prea mult şi să urcaţi pe următorul deal. Iarba e verde şi mătăsoasă, soarele străluceşte potrivit, iar spaţiul se deschide amplu, ca o arenă sportivă. Dacă sunteţi mai mulţi şi nu vă grăbiţi, puteţi să jucaţi şi o partidă de fotbal.

Sus, pe cealaltă parte, veţi găsi un drum pietruit pentru acces şi un rând de stâlpi pentru alimentarea releelor telefonice. În doar un deceniu, cea mai mare parte a judeţului a fost acoperită de firmele concurente, care au ţesut o plasă de antene. Şi nu este singurul folos al lor: ştiu firme prospere, care au făcut bani măsurând cu mare acurateţe suprafeţele agricole, folosind variaţia poziţiei unui celular. Asta cu mult înainte de apariţia smartphone-urilor - nişte minicomputere la purtător. Ceea ce multă lume nu ştie este că Alexander Graham Bell a inventat primul aparat de transmitere a sunetului ca să-şi ajute mama şi soţia, amândouă cu deficienţe auditive. În 1922, când inventatorul telefonului a trecut Dincolo, companiile de profil din Statele Unite şi Canada au decuplat tonul de apel în semn de doliu. Dacă în Jibou sună sirenele din depou şi fluieră locomotivele din gară ori de câte ori ne despărţim de un ceferist, în America telefoanele au tăcut vreme de un minut, în semn de omagiu pentru cel care le-a născocit.

„La antene" este un alt punct de belvedere. Noua atracţie vizuală este exploatarea de piatră de la Prodăneşti, un căuş gălbui în marele deal verde al Cigleanului de dincolo de râul Agrij. Spre Nord-Vest, se zăreşte tăpşanul zonei industriale. Releele sunt înconjurate de garduri metalice, astfel încât să nu pătrundă oile şi caprele care pasc împrejur. Uneori s-ar putea să le întâlniţi. Nu vă temeţi de câinii păstorului, ei ascultă de stăpân şi fac tot ce li se porunceşte. Nu sunt agresivi, sarcina lor primordială este să ţină turma laolaltă, nu s-o apare de lupi, care au cam dispărut din zonă. Periodic, în perioada toamnă-iarnă, dulăii sunt vaccinaţi antirabic şi, altminteri, toţi se bucură de tovărăşia copiilor. Ca şi omul, sunt nişte fiinţe sociale, atât doar că nu ştiu să folosească telefoanele mobile. Pentru că marea afacere a secolului XXI se bazează în principal pe nevoia omului de a comunica, fie cu cei dragi, fie cu colegii şi clienţii. De-aia ne ascultă americanii, ca să-şi creioneze cât mai precis planurile de afaceri: „Conversează cât mai mult şi noi vom ştii ce să-ţi vindem."

Şi „La antene" s-au făcut lucrări funciare: gardurile de stabilizare a terenului coboară către Jibou, în trepte. Spre Sud, se văd localităţile de pe Valea Agrijului: Borza - satul stâncilor alese ca punct terminus, prelungul Prodăneşti, centrul de comună Creaca. Către Borza, coboară un drum pietruit, calea cea mai potrivită pentru cadrele didactice însoţite de grupuri mari de elevi.

În particular, se poate merge şi pe creastă, către Sud, ca apoi să se coboare pe prima păşune zărită în dreapta. Este un loc unde, dacă veniţi în linişte, s-ar putea să vedeţi căprioarele ieşite din pădurea Varului ori să vă speriaţi de fazanul tupilat în iarba înaltă, care a stat nemişcat până când aţi ajuns alături. Accesul la stâncile Horia, Cloşca şi Crişan se face din partea de jos a poienii, urcând prin aluniş către stânga.

Poate că în viitor dascălii din Jibou şi din sat vor face odată un proiect comun, pentru ca şcolarii din cele două localităţi să se întâlnească în acest spaţiu inedit. Cu ajutorul noilor tehnici de telecomunicaţie, sincronizarea mişcării grupurilor va fi extrem de facilă, dar se poate stabili o întâlnire la oră fixă şi fără atâta tam-tam tehnologic. Şcoala gimnazială din Creaca, unde sunt duşi cu microbuzele elevii din Borza, poartă numele împăratului filosof Marcus Aurelius, stoicul care susţinea în „Meditaţii" că omul poate accede la linişte interioară, mărinimie şi perfecţiune numai dacă trăieşte o viaţă morală după legile naturii. Zicea înţeleptul domnitor, parcă sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu noile „gadget"-uri care, cândva, erau popularizate sub deviza „Viitorul sună bine!": „Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi împotriva prezentului."

Pe scurt, cine vrea să savureze excursia „La antene" şi la „Horia, Cloşca şi Crişan" să-şi lase telefonul mobil acasă. Numai aşa, drumeţia va deveni o mică bucurie!


Publicată în:
Caiete Silvane nr.108 / ianuarie 2014