10 iulie 2014

Haugh Béla - Isprăvile lui Háry János (4)

(c) 2014 - Györfi-Deák György


 4. I-am dus dascălului o stea căzătoare

 Odată, cu prilejul mirungerii tinerilor, episcopul a venit la noi în sat şi cineva i-a spus că sunt un copil faimos.Imediat l-a chemat pe taică-meu şi l-a îndemnat să mă trimită la învăţătură, deoarece numai aşa voi deveni cu adevărat un om vestit, poate chiar arhiepiscop de Esztergom, adică primat al Ungariei. La început, tata s-a împotrivit, spunând că fiul unui nobil maghiar n-are de ce să studieze, oricum va deveni un domn, însă episcopul nu s-a lăsat şi a tot insistat până când l-a convins şi l-a determinat să mă înscrie la şcoala călugărească din străvechiul Strigonium. Poate astfel chiar îmi voi dobândi primatul.

Pot să vă spun că nu m-a bucurat hotărârea, deoarece şi eu socoteam că ungurul a fost făcut să ţină sabia, puşca şi frâul în mână - cu scrisul, las' să se necăjească neamţul. Pentru că, v-o spun verde în faţă, buchiseala nu mi-era pe plac. Dar asta a fost cândva, tare demult - de atunci, regret întruna. Lovi-m-ar trăznetul, oricum nu mai pot schimba nimic.

Deci, m-au înscris la şcoala mănăstirii din Esztergom. Tolna e departe de Esztergom, dar în vremurile de atunci se vădea a fi o cale mult mai lungă, deoarece se călătorea cu carul. Dar când cineva doreşte să devină primatul Ungariei, n-are altă alegere decât să meargă în Esztergom. N-am devenit arhiepiscop, dar am adunat oleacă de experienţă pe malul Dunării, în citadelă şi chiar şi-n şcoală, pentru că am răbdat cumva graiul latinesc, cu greutate, vreme de câţiva ani, dar ştiinţele naturii mi-au trântit capacul.

S-a întâmplat să avem un dascăl bătrân căruia i s-a pus pata pe mine. Ori l-am luat eu la ochi, e totuna. Important este că moşneagul ne-a povestit odată despre stelele căzătoare şi ne-a mărturisit că i-ar place să ne arate una, dar n-are de unde, deoarece încă n-au găsit niciuna în împrejurimile oraşului.

Las' că-ţi aduc eu, m-am gândit, doar sunt pruncul care a băut din Calea Lactee şi chiar aş fi putut să mă hurduc în Carul Mare. Dacă-mi pun mintea cu ea, ştiu cum să prind o nenorocită de stea căzătoare.

După căderea serii, am şi urcat în cetăţuie, deoarece văzusem că, de obicei, acolo pică cele mai multe stele. Însă toată osteneala mea a fost în zadar, întrucât toate steluţele au căzut în Dunăre. Nu merita să mă arunc în fluviu după ele, deoarece în bezna nopţii ar fi fost foarte dificil să le găsesc în adânc şi să le pescuiesc. În plus, în contact cu apa se stingeau, iar eu voiam să duc la şcoală una strălucitoare.

Mi-am sfărâmat creierii toată noaptea - cred că mi s-a şi înmuiat oleacă tărtăcuţa - ca să aflu mijlocul de a prinde o stea. În sfârşit, către dimineaţă, am elaborat şiretlicul.

Imediat cum am scăpat de la şcoală, m-am dus la meşterul Bandij, covaciul şi i-am cerut potcoava cea mare, de firmă, atârnată în faţa fierăriei. Am magnetizat-o, deoarece auzisem la şcoală că stelele căzătoare conţin mai cu seamă fier. Magnetul atrage fierul, deci urma să-mi apropie considerabil şi stelele căzătoare. Desigur, pentru reuşita deplină, e nevoie de un magnet foarte puternic, a cărui producere nu presupune nici un fel de greutate. Orice copil poate s-o facă.

Am frecat bara curbată a covaciului şi am magnetizat-o atât de tare, încât seara abia am putut trece prin oraş cu ea. Imensa putere de atracţie nu numai că a oprit căruţele din mers, dar a scos din buzunarele trecătorilor feluritele obiecte făurite din fier. De potcoavă, s-au lipit atâtea chei şi cuţite că nu mai pridideam cu smulgerea lor. Când am trecut pe lângă o feronerie, era cât pe ce să provoc o nenorocire, deoarece toate mărfurile puse pe poliţe au sărit de la locul lor şi s-au pregătit să se rostogolească afară, în stradă. Noroc că negustorul a apucat să trântească uşa la timp.


Ca să nu provoc o dandana mai mare, am vârât degrabă potcoava în haină şi am început să gonesc cât mă ţineau picioarele. Când am ajuns sub colina fortăreţei am observat că tot venea un om după mine, deşi el se străduia din răsputeri să se întoarcă. M-am gândit, o fi unul care mă pândeşte, aşa că i-am strigat să-şi vadă de treburi. Dar fârtatul mi-a răspuns icnind, că asta nu se poate, deoarece ceva l-a prins cu mare forţă.

- Atât de mult mărunţiş aveţi în buzunare? l-am întrebat.

- N-am nici măcar un afurisit de creiţar, mi-a răspuns omul.

Pentru că pe atunci creiţarii erau cea mai măruntă monedă din Esztergom. I-am explicat că nu la ei m-am gândit, ci la bănetul bătut din nichel şi fier, drept care m-a lămurit că n-are nicio para chioară, doar dacă n-o fi numele lui de vină, pentru că-l chema Mişu Wass, adică Mihai Fier.

M-am dumirit pe loc. Magnetul meu avea atâta forţă, că atrăgea până şi numele de Fier. Ca să-l slobozesc pe sărmanul om, am vârât ambele capete ale potcoavei în pământ, răstimp în care Mişu Wass a apucat să fugă. Iar eu am pornit să urc pe colină şi nu mă îndoiam că voi captura o stea.

Am şi prins una. Magnetul meu era atât de puternic, încât a provocat o asemenea ploaie de stele cum nimeni n-a văzut vreodată. Cădeau ca poamele coapte dintr-un pom scuturat cu înverşunare. Picau una ici, alta colo - cele mai multe în Dunăre. Într-un sfârşit, una a căzut chiar în faţa picioarelor mele - noroc că nu m-a nimerit. Era de mărimea unui măr, avea toate cele şase colţuri, deşi se cam turtiseră la impact. Şi strălucea de-ţi lua ochii.

Când am dat s-o ridic, mi-a ars mâna, aşa că a trebuit s-o trag cu potcoava magnetizată în batistă, numai aşa am putut s-o duc acasă. Chiar şi aşa, strălucea prin pânză şi a luminat aşa de tare încât n-a fost nevoie să aprindem lămpaşul. Însă dimineaţa, dupa ce a răsărit soarele, stelei i s-a stins sclipirea.

Chiar şi aşa, i-am dus-o bătrânului dascăl, care avea mari probleme cu vederea, cu toate că purta ochelari. În ciuda stării, a recunoscut că-i o stea, deşi n-a putut să-i precizeze tipul. Mi-a mulţumit şi a luat-o acasă, ca s-o studieze temeinic.

Ci a doua zi s-a prezentat la şcoală foarte supărat. M-a făcut cu ou şi cu oţet într-atâta, încât mai că m-am scufundat în pământ de ruşine, noroc că m-a prins un coleg de brâu. Moşul a urlat îndelung la mine, cum că l-am tras pe sfoară şi că-mi voi căpăta binemeritata pedeapsă. Degeaba m-am jurat că eu însumi am prins steluţa, cu propriile mele mâini, că s-a mâniat şi mai tare şi m-a dus în faţa consiliului profesoral, unde a început cumplitul interogatoriu.

Eu le-am povestit tot, de-a fir-a-păr, dar nimeni n-a binevoit să mă creadă. M-au acuzat că am cules o pietricică obişnuită din prundul Dunării şi am dus-o bătrânului dascăl, ceea ce ar fi fost un gest mârşav, lipsit de recunoştinţă; că am abuzat de încrederea lui şi am săvârşit o ticăloşie. Drept pedeapsă, m-au exmatriculat. Poate că a fost mai bine aşa, deoarece niciodată nu m-a atras cariera ştiinţifică - şi nici primat n-aş fi dorit să devin.

De fapt, m-am bucurat de neaşteptata întoarsătură. Un singur lucru regret până azi, faptul că nu mi-au înapoiat steaua căzătoare, întrucât mi-ar fi fost adesea de folos atunci când aş fi vrut să-mi aprind luleaua.


traducere de Franciscus Georgius


Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm


Publicată în::
Prăvălia culturală nr.48 / 8 iulie 2014








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu